Omul care îsi scria singur comentariile
0
În vremea Internetului, nimic nu mai era ca odinioara: peste imperfecta omenire offline se pogorâse era democraţiei totale, accesibilă oricui şi gratuită. Oricine avea o pagină şi, mai ales, oricine putea să comenteze orice şi oriunde, la adăpostul unui anonimat sublim, cu atât mai mult cu cât era şi legal.
Fiecare postare îşi avea subsolul ei, considerat de câţiva scriitori, exasperaţi de comentariile negative şi pe lângă subiect, drept niste catacombe unde colcăiau guzgani fără scupule şi fără identitate. Dar aceste manifestări de nefericire, tipice unor indivizi care nu pricepuseră sensul noilor vremi, nu puteau umbri bucuria sălbatică de care avea parte oricine şi orice. Căţelandrul sperios care se dădea drept dulău fioros, găinaţul cu ifose de capodoperă a artei plastice moderne, fluturele dornic să-şi ignore trecutul larvar, postacul dispus să-şi ofere serviciile de hater pentru un blid de mâncare cât se poate de offline aveau şi ei dreptul la o opinie, şi şi-l exercitau cu satisfacţia nudă a ucenicei la croitorie care nimereşte din prima gaură a acului.
Nicicând nu se mai bucurase de o asemenea apreciere subsolul, noul apendice al oricărei opere, acolo unde puteai contesta totul fără să fii nevoit să prezinţi un CV, o calificare, o recomandare, ceva. Gura lumii fusese ridicată la rangul de putere universală. Locatarii dezvăluiau pe pagină de Internet a blocului diferenţele dintre indicii apometrelor şi listele afişate de administrator, dar şi pasiunea acestui până de curând familist serios pentru o faţă de la etajul patru pe care doar cu câţiva ani în urmă o urmărise, aparent dezinteresat, sărind coarda. Oameni care nu ţinuseră în viaţă lor o bidinea în mână băteau record peste record de comentarii la pagina „Rondului de noaptea, din care reieşea că oricât s-ar zvârcoli Rembrandt în mormânt, tablouasul acelea nu face nicio ceapă degerată şi merită ars de nişte zevzeci precum picturile sparlite dintr-un muzeu din Rotterdam. Pacienţii veneau la medic cu printurile comentariilor la boala lor expuse pe Net, din care se vedea clar că medicaţia fusese prescrisă greşit. Ocnaşii prezentau dovezi irefutabile faţă de conduita judecătoarei care îi trimisese după zăbrele, în plus, această era şleampătă, peltică, iar în ziua verdictului i se zărea pilozitatea de pe membrele inferioare. O, vai, până şi enoriaşii despre care se crezuse că ar fi followeri oneşti ai mesajelor lui Sfântul Ilie luau în derâdere curajul acestuia de a anunţa pe Twitter că urma să tune şi să fulgere de ziua lui, întâmpinându-l cu mesaje de genul „sanchi!”, „sa mori tu?” sau scandarea „Ilie, Ilie/ Cântă altă melodie!”.
Ziaristul despre care veţi afla cum a început să-şi scrie singur comentariile nu era de modă veche. Era doar sastisit de nivelul scăzut al comentariilor, până în ziua în care şi-a făcut un autoportret exclusiv din ceea ce postau cititorii săi neidentificaţi.
Apoi decise să îşi facă dreptate cum îl duce capul. Începu să-şi scrie singur comentariile cu variate pseudonime, asigurând un nivel aseptic, elevat, respirabil al dezbaterilor de subsol. Îşi făcu alteregouri care îi deveniră dragi (avea o veritabilă slăbiciune pentru un emoticon zâmbitor şi pentru mătuşa lui, un semn cu două puncte urmat de o paranteză închisă, care vădeau vervă, imaginaţie şi continuau articolele mult mai bine decât o făcuse autorul). Apoi renunţă să mai scrie articole, mărginindu-se să dea un titlu oarecare a „Cum a anticipat Revoluţia română macheta unui inversor oscilant cu roţi dinţate conice”, „Avem sau nu nevoie de broccoli”, „Vezi imediat care dintre cei şapte pitici era gay şi ce a zis Albă-ca-Zăpada când a aflat” a restul făcându-l hărnicii postaci din subsol, adică tot el.
În curând, îşi dădu seama că nu mai putea ţine ritmul comentariilor, mult mai nuanţate şi mai creative decât propriile sale producţii, aşa că abandonă orice articol şi trecu la asanarea, prin comentariu, a altor producţii. Salvă într-o după-amiază, cu numai 1.384 de poştari, mediul până atunci nămolos al corespondenţei dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Trecu la nefericita relaţie din Mihail Sebastian şi Nae Ionescu. Bombarda pagina aselenizării până când izbuti să convingă pe toată lumea cu dovezi de netăgăduit că, totuşi, americanii ajunseseră pe Lună. Şi, cât îi fu în putinţă, transformă, printr-un efort inimaginabil, subsolurile într-un mediu frecventabil, loc al argumentului, al dezbaterii civilizate. Când nu mai făcu faţă, invadă subsolurile cu pseudonimele sale care tăceau pur şi simplu, impunând respect prin simpla prezenţă, care de fapt era o absenţă, dar care genera în rândurile internauţilor un respect nestăvilit.
Obosit peste poate, se întoarse pe propriul său blog, hotărât să îşi dea în fapt milioanele de identităţi false, dar şi faptele sale de bună credinţă, menite să civilizeze subsolurile noii lumi. Când să îşi introducă parola, zări un banner care îl anunţa că epoca gratuităţilor s-a încheiat, iar pentru a accesa acest site sau oricare altul, trebuia să plătească. Ezită preţ de câteva secunde, apoi viră suma respectivă, scrise, în nume propriu şi real, un comentariul lăbărţat şi plin de invective, dintre care unele neaşteptat de porcoase la adresa sa şi îşi închise calculatorul pentru totdeauna.
Se încarcă comentariile...
