Obama, Iohannis, eşecul desegregării şi „Ţiganiada“

Ce au în mod particular în comun americanii şi românii este instituţia Sclaviei şi dificultatea coabitării cu foştii sclavi, afroamericanii şi rromii (altfel spus, negrii şi ţiganii, "ciorile"), a găsi un management coerent cetăţeniei comune şi recurenţei rasismului.

NOTĂ (Abstract): Această modestă analiză comparată a istoriei rasismului, în România şi America (modestă, pentru că lipsesc sursele şi reflectiile minimale, în limba şi cultura română, ceea ce explică dificultăţile cititorului care se va angaja chiar şi doar în lecturarea acestui articol), este o perspectivă asupra marilor proteste antirasiste din America. Ele au fost provocate de uciderea unui tânăr afroamerican de un poliţist alb, fapt pe care unii îl consideră abuz şi rasism, ca ideologie a “supremaţiei rasei albe“ (un altfel de arianism), alţii doar o cel mult probabilă disfuncţionalitate în aplicarea legii. Deşi, oficial, discuţia este despre violenţa excesivă a poliţiei, “braţul Legii“, “violenţei legitime“ a statului, apare evidentă componenta rasială a chestiunii, ca răbufnire a unei frustrări istorice. Amplitudinea protestelor aminteşte de anii 70, când presiunea societăţii civile (a negrilor şi albilor) a impus desegregarea rasială. Nu eşti liber, dacă libertatea ta nu este a tuturor - este un principiu al democraţiei în America. Rromii, uneori consideraţi “negrii Europei“, au anumite similitudini de destin cu afroamericanii (sclavia) şi evreii (Holocaustul), în special legat de rasism şi ghetoizare. 

Am analizat eşecul “melting pot“-ului american, ca politică publică de forjare a identităţilor etnice şi rasiale într-o cetăţenie monocromă şi monolitică, tip “flower-power“ (în sensul unei coabitări nenormate). Ea este girată de către stat, obedient faţă de “clasa conducătoare“ (un Big Brother aparent invizibil şi echidistant), în numele caduc şi populist al drepturilor omului (şi cetăţeanului). Este istoria atroce a unei ipocrite corectitudini politice care maschează eugenismul rasist al “colonizări interne“, ca “proces al civilizării“/ domesticirii sălbaticilor/ primitivilor/ asocialilor, a celor cu o diferenţă etnică rasializată şi “orfani neadoptabili“ (sclavii, deveniţi naţiuni fără stat, după eliberarea din sclavie) - cum este cazul afroamericanilor şi rromilor. Am căutat similitudinile cu eşecul istoric al incluziunii rromilor din România, deveniţi o problemă a întregii Europe, şi el o consecinţă a aplicării acestui model falimentar al “incluziunii“  afroamericanilor şi nativ americanilor, deşi este o realitate total diferită de cea americană, chiar şi în ceea ce pare avea în comun: desegregarea rasială. De altfel, “Coliba unchiului Tom“ (1852) a aboliţionistei Harriet Beecher Stowe a fost tradusă aproape simultan în româneşte, în 1853, iar în 1855 a apărut şi versiunea “localizată“ (românizată), cu titlul “Coliba Măriucăi“, în care personajele erau sclavi rromi autohtoni  - un “copy paste“ neîntrerupt al acelor vremi, încă actuale. Nu am avut în vedere şi nativ americanii, ei vor fi mântuiţi după ce caporalul Jake Sully se va reîntrupa şi va reînvia, în anul 2154, cum proroceşte epopeea cinematografică "Avatar". În cazul “săracilor“, ca emigranţi sau prizonieri ai ghetourilor, avatarurile acestora sunt în aceeaşi ambiguitate, între mila creştină şi mila publică, asociate unui status precar, al excluderii. În rest, pentru rasişti faptul că un alb a împuşcat un negru nu e o ştire, eventual un ţigan a muşcat un român – ar putea fi, pentru că dintotdeauna un ţigan/negru bun e un ţigan/negru mort. Pentru aceştia, textul de mai jos nu este decât un inutil “zbor deasupra unui cuib de…ciori!“

După mai bine de trei luni, protestele din orăşelul Ferguson, declanşate de împuşcarea unui tânăr afroamerican de 18 ani de către un poliţist alb, se extind în  marile oraşe americane (130 de manifestatii au fost planificate in 35 din cele 50 de state) şi riscă să devină o deflagraţie care să pulverizeze însăşi legitimitatea lui Obama la Casa Albă, acum ironică şi pesimistă. Un metis americano-african (mamă albă, tată negru african) pare să fie dintr-un alt film şi altă istorie decât un afroamerican sau decât un alb american “get beget”.  Or, o listă a numărului afroamericanilor ucişi de poliţie, prin varii metode, înclusiv ştrangulare, ca tehnici de luptă de guerilă, creşte zilnic, şi ce părea o firească stabilire a ordinii de către Poliţie, chiar dacă un fel de comedie punitivă binemeritată de infractori, se dovedeşte a fi o tragedie, torturi şi omucideri care se petrec de mult timp, cu evidente tente rasiale, în impasibilitatea morală a societăţii civile. Dincolo de indiscutabilele atuurile personale, Barack Obama pare o speranţa neconfirmată, eşecul unui pact susţinut de ambele părţi, ba chiar de lumea întreagă, prin Premiul Nobel pentru Pace acordat, semnificativ, la începutul mandatului de preşedinte, ca “împăcare a istoriei“ şi căinţă publică, asumată. 

Ceea ce pare să se clatine, mult mai puternic decât retoricile umaniste, este insuşi faimosul “vis“ egalitar al lui Martin Luther King, un ghandism hibridat cu marxism creştin, ca premiză a unei reforme morale şi nou Legământ al “religiei civile” americane, acum prăbuşit sub presiunea rasismului. A fost ideologia desegregării rasiale o strategie de manipulare pentru supunerea liber consimţită (voluntară) a ”puterii negre”, în care scopul statului a fost doar demolarea preventivă a infrastructurii şi instituţiilor ideologice şi economice, auto-organizării construite de Marcus Garvey şi Malcolm X (”o naţiune în interiorul unei naţiuni”)?  

Recurenţa rasismului reiterează întrebarea ce (mai) înseamnă Libertatea, azi, după ce perspectiva iluministă s-a dovedit un proiect neterminat şi utopic, tocmai pentru că a eşuat în găsirea "aproapelui", co-fondator al comunităţii şi statului, repetând eşecul Creştinismului ? ”Comment peut-on etre persan”, cum (mai) poate fi cineva persan, negru, ţigan în era globalizării, postcreştinismului şi postmodernismului ? Este darwinismul social patologic, aşa cum revelează psihologia şi antropologia violenţei, ofilind utopiile ”cetăţeniei universale” kantiane (Kant însuşi fiind rasist) şi asta necesită o legislaţie antirasistă adaptată ? Ar fi suficient vegetarianismul pentru a anihila violenţa prin nonviolenţă, cum credea victorianul student londonez Gandhi, discipol şi mahatma (instructor) al teosofiei ”Marii fraternităţi albe”, condusă de Madame Blavatsky? Şi Hitler a fost vegetarian!

În "Despre democraţie în America" (1835) Tocqueville  exemplifică vizionar principiul surdităţii sociale, în care sclavia şi rasismul american sunt tratate  ca secundare interesului public, constatând că suprimarea legislaţiei şi abolirea sclaviei nu va rezolva problema rasismului, dacă Libertatea nu va fi aceeaşi în drepturi şi responsabilităţi : "Există o prejudecată naturală care îl face pe om să-l urască pe cel care i-a fost inferior, mult timp după ce acesta i-a devenit egal: inegalităţii reale, produse de noroc sau lege, îi succede totdeauna o inegalitate imaginară, care îşi are originea în cutume (…) imaterialitatea şi temporalitatea sclaviei se combină într-o manieră foarte dezastruoasă cu materialitatea şi permanenţa diferenţei de rasă. Rememorarea sclaviei dezonorează rasa, iar rasa perpetuează amintirea sclaviei (…) Astfel, negrul este liber, dar nu poate împărtăşi nici drepturile, nici plăcerile, nici muncile, nici chiar groapa celui  cu care a fost declarat egal; nu se va întâlni niciodată cu el, nici în viaţă, nici în moarte (…) Prin abolirea principiului servituţii, americanii nu-şi pun deloc sclavii în libertate. A-i reda omului libertatea, dar a-l lăsa în mizerie şi ignoranţă, înseamnă să furnizezi viitorului un şef al revoltei sclavilor". 

Quod erat demonstrandum, vreme de 100 de ani de la Independenţa Americii (1776) numărul statelor sclavagiste s-a dublat de la 8, la 15, până la Războiul civil american dintre adepţii sclaviei şi cei ai anti-sclaviei, care a dus la adoptarea şi ratificarea abolirii sclaviei de către Congresul american (1865). Au urmat apoi, vreme de încă aproape 100 de ani, “Legile ciorii Jim“/(1876-1964), ca segregare şi neo-sclavagism, ca recădere în istoria trecutului. Desegregarea, prin Civil Rights Act (1968), ca urmare a unor ample revolte ale afroamericanilor, părea să fie o etapă definitiv stabilizată, odată cu alegerea lui Obama ca preşedinte al Statelor Unite (2009). Tristă constatare, după numai 50 de ani ideologia “s/melting pot“- ului, ca fuziune şi omogenizare a diferenţelor, ca incluziune într-o cetăţenie monolitică şi secundarizare a identităţii etnice sau rasiale, se dovedeşte a fi fost doar  politici publice paleative, pentru foştii sclavi, varii forme de "acomodaţionism", cum le definesc americanii înşişi, ca pendulare între dreptate si egalitate socială, prin care statul încearcă să atenueaze crizele şi dezechilibrele provocate de formele noi de dependenţă şi segregare.  

Poate că Malcolm X şi Fanon aveau dreptate, stăpânul alb şi sclavul alb pot ajunge la o conştiinţă de sine istorică, pentru salvarea comunităţii şi comuniunii, fiindu-şi unul celuilalt "aproapele", nu şi când este vorba de "ciori", albul nu poate avea conştiinţa egalităţii umanităţii acestuia, nu poate accepta existenţa negrului, chiar şi când îi este reamintită, violent, ca nesupunere civică şi "drept la Revoluţie", aşa cum este conţinut în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite: Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi căutarea Fericirii (…) Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, şi să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundaţia pe astfel de principii şi organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranţă şi Fericire". 

Dintr-o asemenea perspectivă, “compromisul de la Atlanta“ al lui Booker T.Washington, propunând distincţia între cetăţenie şi identitate rasială, nu mai pare să fie decât un legitim “diferiţi, dar egali“. Chiar şi dilema celor două suflete ale negrului, teoretizată de W.E.B. du Bois, devine un firesc maniheism  intelectual, al nevoii de echilibrare  a complementarităţii normelor şi valorilor identităţii etnice sau rasiale ("raţiunile  inimii", particularism/ specificitate) cu rigorile normelor şi valorilor abstracte ale cetăţeniei  ("raţiunile minţii", universalism/ mainstream). Această dihotomie este încastrată în simbolul Americii, deşi este mai puţin cunoscut atât faptul că statuia Libertăţii celebrează eliberarea din sclavie a negrilor (1861), zeiţa stând cu un picior pe lanţul rupt al sclaviei, cât şi faptul că pe tabla din mâna stângă este inscripţia "4 iulie 1776", Ziua Îndependenţei - ceea ce dă două perspective diferite asupra ideii de Libertate. Considerată o revoluţie, ca evoluţie radicală a ideii de Libertate, Mişcarea pentru drepturile civile a afroamericanilor apare ca o involuţie, un joc de cuvinte, blocată în retorica ideii de Libertate, Demnitate şi Revoluţie, fatal diferite şi intrascendente pentru sclav/colonizat şi pentru stăpân/colonizator, eterna poveste a relativităţii împăcării rivalităţii dintre învingători şi învinşi. 

Complet înafara acestei duble perspective asupra Libertăţii, imaginea noastră mentală este concentrată pe focul torţei Libertăţii, ca simbol subliminal al luminii călăuzitoare spre propria victorie şi Libertate, ca mimetism, dar mai ales ca subiectivism, ca "dialog al surzilor" !  El reactualizează  iluzia christică a mântuirii prin iubirea aproapelui, reiterând nevoia unui răspuns mai precis, adaptat la noile realităţi, la o întrebare fundamentală despre istoria construcţiei comunităţii şi comuniunii, ca regândire a Istoriei: „Şi cine este aproapele meu?" (Luca 10,29). E de reamintit mereu că seducţia utopiei egalitare a "modelului francez", conţinută în deviza republicană "Libertate, Egalitate, Fraternitate", devenită un ironic slogan, mai ales pentru cei colonizaţi, a fost totdeauna predeterminată şi proclamată prin forţa armelor, aşa cum a făcut-o Napoleon Bonaparte,  la 15 decembrie 1799, prezentând francezilor noua Constituţie: "Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat la principiile pe care am început-o: ea s-a încheiat!" Deşi "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului"(1789), quintesenţa Revoluţiei franceze, proclama că Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale se pote întemeia doar pe interesul general, în 1802 Napoleon va abroga "Legea abolirii sclaviei" din 1794 şi va refonda sclavia, chestiunea libertăţii acestora va mai fi reluată abia după jumătate de secol, în contextul revoluţiilor "primăverii naţiunilor" de la 1848 şi a înglobării acesteia în contextul mai larg al politicilor colonialiste.

Dincolo de teologia politică şi de ţapii ispăşitori ai violenţei mimetice, ştiută încă de la “cetăţeanul Cain”, explicaţia ar fi în dificultatea rezolvării dilemelor eticii comunicării fraterne cu ”aproapele” cu care fondăm “rudenia” comunităţii şi comuniunii, cu Celălalt, ca Acelaşi/Identic, sau invers (de aceea ghetoizat, discriminat, exilat). Mai presus de instrumentalizările strategice, religioase sau de stat, fenomenologia ”vieţii vii” alternează între afirmarea sau negarea unei conştiinţe a ”contractului” (ideal) dintre Dumnezeu şi om, stat şi individ, şi ”contractului” (real) al dominaţiei, dintre Stăpân şi Sclav (Hegel),  Bogat şi Sărac (Marx), vorbă şi faptă. Dialectica acestor raporturi duce, periodic, înspre o reaşezare spiralată a aceleiaşi dominări/posedări şi supuneri/subalternizări a diferenţei şi proprietăţii, un perpetuu "new apartheid", ca supremaţie a abuzului (bazat pe rasă, clasă, etnicitate, gen etc.),  un caragialesc “să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica“.

Astfel, Barack Obama pare mai degrabă "păpuşărit" de stat, o entitate menită să gireze “contractul social“ încheiat între albi şi negri, prin care albii promiteau negrilor că-i vor trata ca şi cum ar fi albi! Dintotdeauna, suveran şi decident este cel care poate avea dreptul să impună "starea de excepţie", alegând între o agendare publică onestă şi o ipocrită corectitudine politică, între gregaritate şi segregare. Dacă poporul este statul, nu mai este clar cine l-a împuşcat/executat pe tânărul afroamerican. Rezultă fie că poliţistul alb şi pistolul său sunt deplina legalitate şi statul, ca hegemonie a albilor, fie că cele 6 gloanţe trase în tânărul afroamerican îşi au explicaţia doar într-o ura rasială personală: "M-am intrebat: pot sa trag asupra acestui individ? Pot să o fac in mod legal? Am constiinţa curată,  pentru că ştiu ca mi-am facut datoria" – spune poliţistul, iar legile statului îl absolvă  de orice vinovăţie, în numele “eticii datoriei“,a raţiunii de stat, ocultând problema reală: rasismul. Altminteri, totul va fi escamotat, considerându-se ceea ce ştim, că brutalitatea Poliţiei poate fi excesivă, dar "dura lex, sed lex/legile sunt aspre, dar sunt legi". O legalitate strâmbă, “o crimă legală“ pentru că statul nu impune norme legislative de combatere a rasismului, scoate din discuţie diferenţa de rasă/clasă/castă, ca "supremaţie a rasei albe", şi o ascunde sub “covorul“ ipocriziei corectitudinii politice. O asemenea poziţie schizofrenă este criticată de insuşi ministrul francez al Justitiei, Christiane Taubira, care reaminteşte un vers dintr-un cântec celebru al lui Bob Marley despre abuzurile statului asupra negrilor, "Kill them before they grow/Ucide-i înainte să crească"("I shot the sheriff", 1973, a se vedea şi "Cop Killer" din 1992, a rapper-ului Ice-T). “Nu există pace, fără dreptate“ este sloganul protestatarilor, care cer o… schimbare legislativă, care să-i protejeze de violenţa statului. Un stat care riscă să devină o uriaşă "plantaţie", un Leviathan, o "colonie penitenciară". Chiar şi aşa, evenimentele din orăşelul Ferguson vor deveni marker-ul unei regândiri paradigmatice a "colonialismului intern" şi măştilor sale perfide, a legislaţiei antirasiste şi a "pactului" fragil dintre albi şi negrii. 

“Viclenia istoriei“, considera Hegel, este să implinească mai ales erorile de conştiinţă ale oamenilor, căinţa fiind regeneratoare, impunând modernizarea (discursului şi practicilor), dialectica istoriei. Cât despre dialectica lui Marx, răsturnată, ea propunea uitarea, să ne despărţim râzând de fantomele trecutului umblând prin Europa (ceea ce s-a şi întâmplat, comunismul având mintea scurtă!). “Trebuie să vă naşteţi din nou“ (Evanghelia după Ioan, 3-7) se spunea încă acum 2000 de ani, referitor la nevoia de a ne îndrepta erorile şi a ne adapta periodic mentalităţile, pentru a fi contemporani cu evoluţia vremurilor. “Stop şi de la capăt“, adică a re-începe, dar altfel, corectând erorile - spune şi Klaus Johannis, acest Obama al renaşterii speranţei şi aşteptărilor de mai bine ale cetăţenilor români, în speech-ul de confirmare ca preşedinte. În toate aceste încercări de raportare la o salvatoare filozofie a istoriei, lipsesc atât negrii/afroamericanii, cât şi jidanii/evreii sau ţiganii/rromii, “ţapii ispăşitori“ ai istoriei, încă de la întemeierea lumii. 

Aparent, deşi sclavia şi "culoarea" rasimului american sunt mult mai pronunţate, în special în arte, ca exorcizare onestă a răului trecutului, sclavia şi rasismul românesc au fost mult mai violente, atentând chiar la distrugerea totală a "balastului social", prin Holocaust. În teritoriile româneşti, şi doar aici, rromii au fost sclavi până în 1856/1865, la fel cum au fost şi afroamericanii, eliberaţi în aceeaşi perioadă (1861-1865). O diferenţă fundamentală faţă de democraţia americană  este că statul român nu-şi recunoaşte trecutul sclavocrat (cum nici Holocaustul), o neasumare care explică lipsa unor măsuri publice ferme, ceea ce perpetuează existenţa unui medieval rasism de proximitate, ca segregare spaţială (ghetouri, ziduri) şi spirituală (acces limitat la resursele de dezvoltare spirituală şi demnităţi). Termenul "sclav" poate fi nuanţat şi diferenţiat, dar el semnifică în istorie dreptul de vânzare-cumpărare a unor bunuri însufleţite (oameni, ca suboameni), ca drept de proprietate inalienabil. În Ţările române, termenul "ţigan" desemna statutul juridic şi social al sclavului, iar cel de "rob" era evitat, pentru a nu se confunda cu termenul desemnând creştinul. Segregarea era totală, de la locuire separată, la separarea vieţii, inclusiv prin interzicerea mariajelor mixte sau inmormântării. Pentru mulţi dintre rromi, faptul de a trăi la limita supravieţuirii, în "cultura sărăciei", pare să fi rămas la fel de neschimbată ca pe vremea “Pravilei lui Vasile Lupu“ (1646), care tolera celor săraci furtul: “Tiganul, sau tiganca lui, sau copilul, de va fura o dată sau de două ori si de trei gaină, gâscă sau alt lucru micsor, să se iarte; iara de va fi alt lucru mai mare furat, să sa cearte ca si fiece fur”. 

Deşi impopulară, pentru că obstructiona "obiceiul pământului" (jus valahicum), presiunea externă pentru abolirea sclaviei rromilor din Ţările Române a fost condiţia impusă pentru recunoaşterea Principatelor de către puterile europene, în încercarea de a stăvili "fuga spre libertate" a sclavilor/rromilor (dar şi a românilor) înspre Occident. Cum integrarea în egalitatea cetăţeniei a "emancipaţilor" (foştilor sclavi) presupunea dreptul de proprietate, ideea a fost abandonată imediat ce dezideratele geopolitice au fost satisfăcute, în 1859. Mai apoi, romii au fost asociaţi străinilor, ca naţiune fără stat, ceea ce a făcut ca "problema ţigănească" să rămână blocată, istoric, în statu quo ante, în termenii unei "colonizări interne" în care rasismul şi subalternizarea etnică au presupus o menţinere a separării ţigăniei (ghetoului) de comunitatea locală. Prin excluderea din "procesul civilizării", ca modernizare a vieţii spirituale şi materiale a cetăţenilor săi, statul a amplificat separarea, deturnând-o într-o diferenţă de rasă/clasă/ castă, dintre "civilizaţi"(românii) şi "primitivi" (rromii), pentru ultimii şi cauză a sărăciei lor. Această situaţie a menţinut un val continuu de migraţie dinspre România, care continuă şi astăzi, ca imposibilitate a coabitării dintre foştii stăpâni şi foştii sclavi, dintre români şi rromi (prea asemănători?), similar biblicului Exod al evreilor, a căutării în statele Europei a iluzoriei "ţara făgăduinţei", ca recuperare a Demnităţii şi Libertăţii. Oferta retorică, negată de realitate, este un fel de "clauza naţiunii celei mai favorizate" după care romilor li se oferă şansa de a fi români, atât dpvd. etnic, cât şi cetăţenesc.

Singura politică publică pentru rromi, în perioada modernizării României, a fost rasismul de stat, practicat de statul biopolitic şi eugenist legionaro-antonescian, prin care rromii erau consideraţi disgenici, "primitivi", pentru care epurarea etnică a presupus Holocaustul (1938-1945): „Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elemente naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu. În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei” (Iordache Făcăoaru. Amestecul rasial şi etnic în România , 1938).  Cum rromii erau consideraţi doar o problemă de control şi supraveghere, Poliţia şi Jandarmeria au avut rolul deja istoric de a asigura deportarea rromilor în Transnistria, Holocaustul, moartea. “Românizarea”, ca tolerare, era permisă, prin asimilarea  marginală, rromilor “buni“, a celor care ajungeau la un demonstrabil stadiu de „creolizare” (ca ”înălbire”, prin eufemizarea culorii pielii, cu ajutorul unor pomezi farmaceutice, de aici şi autoironia versului “să trăiască farmacia/ Că a albit ţigănia“.

În modul său de a perverti conştiinţele, a edifica "omul nou", comunismul a creat iluzia "rromului nou", ca om aproximativ, într-o cetăţenie unidimensională, cea  a "omului muncii", "fără deosebire de  rasă, naţionalitate, limbă şi religie", un model preluat, selectiv, din logica federalistă a sistemului sovietic (dar fără drepturile la identitate,cenzurate, în special după 1960). În cazul rromilor, "procesul civilizării" PCR a continuat în aceeaşi tradiţie a integrarării sociale (a neintegraţilor), ca socializare a asocialilor, şi o promovare moderată a celor "românizaţi", fapt care a accentuat competiţia pentru resursele de prestigiu şi sentimentele rasiste: "Cobori, Doamne pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut/ A făcut din cal măgar/ Şi din ţigan secretar". Un "melting pot" avant la lettre, in care rromii prestau muncile necalificate şi prost plătite, trăind la limita supravieţuirii, cu acces limitat la poziţii sociale şi status, care avea să reveleze rata înaltă de analfabetism şi lipsa resurselor minimale de trai, după prăbuşirea comunismului.  Statul comunist înlocuise politicile genocidare faţă de rromi, ca deportare a "balastului social", cu politici de ascundere a "gunoiului" sub preş. Raportul Ministerului de Interne, subînţelesul coordonator al Platformei PCR "Integrarea ţiganilor" 1977-1983, raporta integrarea în muncă, pe marile platforme industriale şi ferme de stat, a marii majorităţi a celor 1,8 milioane de romi (în 1977, 2,3 milioane, în 1983, conform unor recensăminte ale Miliţiei), între care 60.000 rromi cu meserii itinerante, nomazi şi seminomazi, care fuseseră integraţi în formele cooperatiste. Protestele dizidenţilor rromi Alexandru Danciu şi Cosmina Cosmin (sociologii Nicolae Gheorghe şi Vasile Burtea) faţă de falsificarea realităţii rrome au rămas fără ecou, inclusiv la nivel internaţional, ca şi acum. 

O primă măsură (decembrie 1989) a sistemului politic postcomunist a fost recunoaşterea constitutională a rromilor ca minoritate naţională, ca drept de exprimare a identităţii culturale şi lingvistice, nou "contract social". Acest drept a fost recunoscut de toate ţările din fostul bloc comunist, pe considerentul că numărul rromilor în aceste ţări este semnificativ şi pentru că sistemul monolitic comunist a încălcat drepturile legitime de exprimarea natiunii politice rrome. Prăbuşirea economică a sistemului comunist i-a afectat mai ales pe rromi, care prestau în majoritate munci necalificate pe marile platforme industriale şi în fermele de stat, fapt care a o abordare prioritară a "combaterii sărăciei", cu rezultate nesemnificative, după 25 de ani. In pofida bunelor intenţii şi presiunii internationale de îmbunătăţire a situaţiei rromilor, pentru a stopa migraţia rromilor, Strategia Guvernului României de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii romilor (HG 430/2001 pentru perioada 2001-2010, HG 522/2006, HG 1221/2011 pentru perioada 2012-2020 şi actualul proiect de HG pentru rromi, 2015-2020) nu produce efecte, atât ca o consecinţă a crizei economice prelungite traversate de România în  aceşti 25 de ani, cât şi pentru că politicile publice pentru rromi nu separă integrarea socială (cetăţenia) de desegregarea (rasială), ca identitate etnică stigmatizată/ rasializată. Această  interpretare abuzivă, pur colonialistă, ca integrare a neintegraţilor, socializare a asocialilor, ca “proces al civilizării sălbaticilor/ primitivilor“, are un impact extrem de negativ asupra vieţii rromilor şi fac ineficiente măsurile luate, de ambele părţi. În plus, deşi neoficială, politica de stat a tratamentului diferenţiat al "elitelor rrome", decise de către administraţie, ca promovare a celor obedienţi, a creat  o falie intragrupală, între două grupuri distincte, atât ca dilema identitară, cât şi acces la resursele de prestigiu şi financiare: (1) "rromii românizaţi", pentru care integrarea indistinctă semnifică aspiraţia de acceptare în societate, ca eliberare de presiunea stigmatizării etnice, motiv pentru care au abandonat limba şi cultura rromă (creolizare), aflaţi în graţiile administraţiei de stat, ca "maşină de vot" şi (2) "rromii tradiţionali" (etnofoni, prezervându-şi etnoculturalitatea), pentru care este semnificativă distincţia  dintre cetăţenie şi prezervarea identităţii etnice, modernizarea culturii organizaţionale, care sunt subalternizaţi de către stat "rromilor românizaţi", consideraţi  fideli şi mai puţin "sălbatici". Astfel, dreptul de minoritate naţională, care ar presupune modernizarea culturii organizaţionale rrome este blocată de câtre stat în ideea unei omogenizări indistincte, în numele unei cetăţenii dovedite fictive, abandonată masiv, prin migraţie. 

În retorica mentalităţilor moderne nu mai este de "bonton" negarea umanităţii foştilor sclavi ("ţiganul e om de departe", "nici ţiganul nu-i ca omul, nici răchita nu-i ca pomul" etc), dar se păstrează ideea unui status stratificat, după care un rrom nu este un român, ci un fantomatic "(rr)om invizibil" şi subaltern, inclusiv într-o schemă de identificare prin culoarea pielii, destul de ambiguă, nici românii nefiind chiar "albi" şi mulţi rromi fiind, de fapt, blonzi. Într-o evoluţie a mentalităţilor morale româneşti, destul de retorice încă, asemenea exo-identificări  sunt considerate condamnabile, nu şi  "primitivismul rromilor", evocat şi demonstrat asiduu, ca reproş şi argumentare a violenţei, deşi decalajul socio-cultural şi economic al acestora este o consecinţă a secolelor de sclavie şi a absenţei flagrante a unor politici publice de egalizare a statusului şi rolului rromilor în societatea românească. Negat, atât de rromi, pentru a evita nevroza reamintirii complexelor, cât şi de români, ca ipocrită corectitudine politică, stigmatul identitar al inferiorizării sociale, ca traumă identitară şi internalizare a ”vinovăţiei”, este acelaşi ”sindrom Michel Jackson”, ca în celebrul hit al lui Louis Amstrong: “My only sin is in my skin, what did I do to be so black and blue (Singurul meu păcat este pielea mea, ce-am făcut, de trebuie să fiu atât de negru şi trist?)”. ”Proud to be Gypsy/Rrom” (Mândru să fiu rrom) rămâne o ricanare de echilibru faţă de  ”ruşinea de a fi rrom” (lajimos te aves rrom), mai precis, ”ţigan”, ca reacţie la ura rasială (”Dusmanii-mi poarta pică, dar n-au valoarea mea” - spune şi o manea orgolioasă). 

Înainte de toate ideologiile, istoria rromilor în România şi Europa este eminamente o istorie a rasismului, ca şi cea a afroamericanilor! Soluţia, de ambele părţi, este abordarea punctuală a acestei ”frontiere”, ”zid” al unei patologice uri rasiale şi segregări tacite, pentru un ”contract social” onest, care să amelioreze ”tulburările bipolare”, riscul de a se transforma în confruntări, tulburări rasiale/rasiste. Redefinirea politicilor publice trebuie să depăşească proiectul nefinalizat al umanismului religios, secularizat de Iluminism, pentru o prioritizare pragmatică, realistă şi cuantificabilă, a recunoaşterii juridice  a rasismului. Religios sau civic, conştientizarea ”aproapelui” începe prin a-i recunoaşte Demnitatea şi Libertatea, ca atribute fundamentale ale umanităţii sale! Altminteri, ”ţara mamă” poate fi o mamă vitregă isterică şi ”paternalistă”, aşteptând copiii să se inece cu mere otrăvite!

Ca etnic german şi cetăţean român, Klaus Johannis, ca şi Obama, este un etno-minoritar ales de marea majoritate a cetăţenilor României, indistinct de diferenţele interculturale, dar tocmai pentru că aceste diferenţe sunt semnificative în reproiectarea unei noi etici a dialogului cu Celălalt. In calitatea de Mediator al acestei noi încercări de regândire a modernizării României, ca adaptare la globalizare, printr-o sinteză, dorită reuşită, a “mainstream“-ului (normelor şi valorilor universale) cu specificitatea (normelor şi valorilor naţionale), Klaus Johannis va trebui să găsească un echilibru între primordialismul etnic, întreţinut de un naţionalism oportunist, şi o cetăţenie pentru  toţi, egală în mândrie, demnităţi şi responsabilităţi. 

În cazul rromilor, o minoritate naţională/etnică stigmatizată rasial, tăcerea sau dispreţul societăţii civile româneşti contrastează cu implicarea activă a societăţii civile americane, un argument pentru care această analiză pledează pentru o urgentă corecţie a politicilor publice pentru rromi, în sensul încluderii unor măsuri legislative de combatere fermă a rasismului (care să reglementeze relaţia dintre ghetou şi comunitate, demolarea zidurilor de segregare existente, definirea rasismului, campanii publice de combatere şi includerea sa în politicile publice şi în curricula şcolară). Incluziunea socială trebuie abordată de manieră distinctă, cuantificabilă, etapizată, inclusiv în ceea ce priveşte “acţiunea afirmativă“, ca discriminare pozitivă menită să atenueze o discriminare negativă anterioară, ale cărei efecte nu se resimt în comunităţile rrome, câtă vreme administraţia publică nu utilizează resursele rrome calificate. 

Renunţarea la perspectiva colonialistă presupune o abordare a modelului european, tratarea echilibrată a egalităţii cetăţeniei cu drepturilor de minoritate naţională/etnică, dar şi a specificităţii componentei rasiale, în măsură să permită modernizarea culturii organizaţionale rrome, pentru ca rromii înşişi să-şi asume o responsabilitate socială/comunitară activă. Intruziunea statului în numirea “liderilor“ şi funcţionarilor rromi, la nivel local şi central, pe criterii politice, de obedienţă, solicită o urgentă “decolonizare internă“, pentru a promova meritocraţia, ca dezvoltare a unor elite culte performante, care să se constituie în modele de conduită şi succes. În toate cazurile, a renaşte, prin regândirea viitorului, presupune o răzgândire faţă de trecut, ca ordonare a mentalităţilor şi practicilor interculturale, mai ales prin recunoaşterea erorilor acestuia şi un nou început!

Doar experienţa libertăţii, libertatea îndelung trăită şi condusă de o putere energică şi moderată, poate să sugereze şi să dea omului opiniile, virtuţile şi obişnuinţele potrivite cetăţeanului unei ţări libere" – spune Tocqueville, acelaşi apologet al democraţiei, dar şi aboliţionist fervent, într-o altă carte vizionară, mai puţin cunoscută decât celebra "Despre democraţie în America"  dar la fel de semnificativă pentru a înţelege virtuţile şi obstacolele democraţiei autentice, "Raportul referitor la sclavii din colonii" (1839). 

 “România lucrului bine făcut“  trebuie să înceapă cu o “revoluţie a bunului simţ“, ca nouă conştiinţă morală, printr-o conjugare onestă a energiilor pozitive ale rromilor, societăţii civile româneşti şi instituţiilor statului, pentru a se evita o posibilă detonare violentă a situaţiei rromilor din România, devenită o problemă europeană, situaţie care nemulţumeşte pe toată lumea, şi pe rromi. "Give me Liberty or give me Death/ Daţi-mi Libertate(a) sau daţi-mi Moarte(a)", celebra frază a discursului lui Patrick Henry, care a declanşat Revoluţia americană, încheie şi “Ţiganiada”, deopotrivă epopeea românilor şi a rromilor, capodopera aboliţionistului Ioan Budai Deleanu şi a Şcolii ardelene: „Du-ne (strigând), măcar în (ori)ce parte/Ori la slobozie sau la moarte!"