O toamnă la...şi ca la cinema

Nici n-a trecut bine Festivalul francofon de la Namur, unde cum spuneam a plouat cu premii pentru „Toată lumea din familia noastră” (R:Radu Jude) şi Şerban Pavlu, că a şi început o splendidă serie de evenimente, cât se poate de hollywoodiene în sensul cel mai bun al cuvântului.

 Pe 14 octombrie, „Hotelul Transylvania”, o animaţie mortală şi la propriu şi la figurat, a venit de peste Ocean, tocmai la Castelul Bran (unde deocamdată trebuie să ai asigurare de viaţă sau cursuri de alpinism ca să ajungi întreg până sus), împreună cu regizorul său, Tartakovsky, Gandi Tartakovsky, care s-a născut Ghenarie, la 17 ianuarie 1970, în Rusia sovietică, din care a plecat, pe la 7 ani, pentru că familia sa (un tată dentist pentru nomenclaturişti) a fost profund jignită de nişte remarci antisemite.

Dar vorba zicalei: tot răul spre bine, căci de la Moscova a ajuns direct la Chicago şi destul de curând s-a apucat de o animaţie binecunoscută şi de copiii mai recenţi ai României, cu alde Dexter (căreia trailerul i l-a făcut cândva însuşi straniul Tim Burton) şi al său laborator, dar şi cu Samurai Jack. La filmul cu vampiri s-a trezit ceva mai târziu, după ce producătorii nu cădeau la învoială cu nici un alt realizator, şi-i schimbau pe bandă. În Ardeal a venit ca să-şi lanseze pelicula la ea acasă, în Ţara lui Dracula, şi şi-a luat şi nevasta şi cei trei copii, pentru care, ne-a mărturisit că, a şi conceput scenariul de aşa natură cât să nu se sperie.

Marea şansă a fost că au reuşit cei de la InterCom, împreună, cu Casa Sony, să-l aducă în faţa presei pe autor, căreia să-i putem pune întrebări după pofta inimii. Avea să fie, de fapt, un exerciţiu în care să constatăm că de multe ori, ceea ce ni se pare că am putea deduce din ceea ce vedem, nu este decât un joc al imaginaţiei noastre. Mi s-a părea că s-a inspirat sau că măcar a văzut „Balul vampirilor”, al lui Polanski, dar cel mult dacă auzise de Béla Lugosi, în privinţa genului... Existau scene care aduceau cu „5 detectivi la miezul nopţii” şi eram convinsă că a început primul cadru cu 1895, ca un omagiu adus cinematografului şi anului său de naştere. Când colo era doar un calcul matematic, ca să-i iasă cei (1)18 ani ai fiicei Dinţosului, însetat de sânge. Nu ştia că se află în patria Anei Aslan şi a încercărilor de tinereţe fără bătrâneţe, şi că venise cândva aici Kirk Douglas, ca să rămână veşnic june prim. Castelul din decorul desenat semăna nu glumă cu cel al lui Lady Gaga, Vlad Moroiul descris pe larg era o formă de psihanaliză artistică a realizatorului, ca să scape de frica din copilărie, indusă de filmuleţele prea violente, dar şi de cea de zburatul cu avionul. 

Moscova şi New York erau prezente, dar şi un pic de „Ratatouille”, o pădure care aducea ameţitor şi cu cea a fantomelor, şi a paranormalului de lângă Cluj, cu Baciu. În Lupul/ Vârcolacul lui Buscemi doar eu l-am zărit pe „Nu pagadi!” şi din păcate nu-l ascultase pe Claudiu Bleonţ, care făcuse un dublaj strălucit, sub bagheta Ancăi Sigartău, şi nici vocea de fetiţă, a Tamarei Roman, care chiar avea o viitoare mică spectatoare pe drum, iar traducerea vorbită era impecabilă şi plină de har. La conferinţa de presă, extrem de occidentală, organizată ingenios şi impecabil de Ruxandra Morariu şi echipa ei de la Oxygen, am putut afla de ce, ca din întâmplare, de pe acoperişul hotelului de monstruleţi, se vede în zare… Budapesta şi nu Bucureştiul. Explicaţia diplomatică a fost că soţia Lui Gendy e din ţara vecină şi n-a vrut să işte un conflict… conjugal. Oricum în varianta românizată se îndreaptă lucrurile. Petrecerea din curtea castelului a fost şi ea occidentală, un M.C. de la Guerrilla, şi cu un tort parcă transferat de pe pânză şi deloc de butaforie. Sălile Cinema City din Braşov sunt minunate, iar hotelul numai bun de decor, cu o privelişte de tablou impresionist.

N-am mutat apoi pe continentul european. Cannes-ul a venit la Bucureşti împreună cu cele „7 zile la Havana”, nişte scheciuri izbutite, în care, de la o poştă cel cu Emir Kusturica e cel mai reuşit şi îngrijorător în ideea că nu întotdeauna celebrităţile pun preţ pe un premiu oferit cu atâta străduinţă.

Una dintre cele mai aşteptate urmări sau francize, cum se cheamă mai snob, este cel de-al 23-lea: Bond. James Bond. Mai reuşit poate decât toate celelalte la un loc, mai subtil, cu o Judi Dench cutremurătoare, cu o călătorie în timp, într-o casă aproape dickensiană, cu femei splendide şi atipice, cu o vizită la un muzeu… de artă, cu un inventator tânăr, poate prea tânăr, cu toate gadgeturile din lume şi cu o petrecere în lumea reală, la ţinută de seară, cu papion şi rochii lungi, la Băneasa, la doi paşi de aeroport şi în aceeaşi sală în care se joacă o piesă trăsnită rău: „Boeing, Boeing”. La plecare cei de la Heineken , sponsori universali ai spionului (şi nu numai; poate nu ştiaţi, sau n-aţi observat, pe Bardem îl cheamă Silva, când face pe răul, şi chiar e… Dark! ), pe lângă reclama filmată parţial în gara de la Timişoara, ceea ce era un cadou în sine, a fost şi o sticlă, cu efecte speciale. Dacă o luminezi cu o mini-lanternă, reuşeşti să vezi aşa, ca la cerneala simpatică din copilărie, pe cea mai recentă iubită a personajului cult şi o ştampilă a jumătăţii de veac de cinema cu agenţi secreţi. Le-aş face o sugestie pentru când o să iasă pe DVD: să pună ca bonus foarte scurtul filmuleţ al lui Nae Caranfil, comandat acum câţiva ani de organizatorii TIFF-ului, pornind tot de la invenţia lui Ian Fleming 

Şi a venit şi Sfântul Dumitru, patronul noului Festival de psihanaliză şi film, de la Bucureşti, frate cu cel de la Londra, din anii fără soţ, şi inspirat tot de Bertolucci. Deşi mărturisesc că am vrut să mă dau bătută, pentru că o primă ediţie e un efort sisific, am constatat că am atât de mulţi prieteni, care mi-au întins o mână, aşa încât, vorba lui Dinică, trebuia să le spun o poveste (cinematografică…) Până la urmă au fost mai mulţi spectatori decât locuri în sălile de la Grad Cinema Digiplex Băneasa Shopping Center, încât m-am bucurat că Miruna (Berescu) împreună cu Mădălina, Alexandra şi foarte mulţi alţii (mă simt ca la Oscaruri, când n-ai timp să-i pomeneşti pe toţi şi rămâi cu remuşcări pe viaţă ) au insistat să mergem până la capăt. (Chiar dacă mitul Meşterului Manole îl simt adesea în sânge, mai acut ca alţii.)

Am început cu Sezonul 2, în avanpremieră absolută (racord cu titlul piesei ultra-râvnite, în care joacă Iureş la Act ), oferit de cei de la HBO, respectiv cu : „În derivă” —fireşte conform sincronicităţii lui Jung, urma să apară pe micul ecran, foarte curând după aceea, şi tiza Irina (Catanchin) a acceptat provocarea. Serialul care şi-a început cariera în Israel şi-a continuat-o în America şi apoi a ajuns şi în Europa, acum nu mai este o simplă adaptare a cazurilor deja întâmplate peste mări şi ţări, ci au fost concepute unele noi, în care întâlnirea dintre Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc este mai mult decât memorabilă, aşa cum şi foarte tânărul Dan Hurduc, dovedeşte că poţi să începi o filmografie strălucită, încă înainte să ajungi adolescent. După vizionarea primelor cinci episoade, mai ceva ca la HBO-Go (şi cu subtitrare în engleză pentru eventualii ex-paţi din zonă), a venit rândul câtorva lămuriri fermecătoare şi utile, pentru a pune un strop de ordine într-o mare de confuzie, descâlcindu-ne, cu răbdare şi tact din marasmul de informaţii: Andreea Chiţu, psihoterapeut de orientare psihanalistă.

Sâmbătă, a fost cel mai comentat, îndrăgit, admirat, controversat şi analizat film „Terapie specială”/„The Sessions”, pe care cei de la Odeon ni l-au oferit pentru o primă întâlnire cu publicul. Pelicula care a luat premiul special la Sundance, a fost întors pe toate feţele şi interpretat cu pasiune de psihoterapeutul şi scenaristul Anatol Reghintovschi. Povestea lui Mark O’Brien, poet şi ziarist real, condamnat la o viaţă greu de imaginat, după o poliomielită de care a suferit încă de la 6 ani şi care i-a schimbat destinul, a stârnit întrebări inclusiv în rândul publicului . Distribuţia în sine a fost una fără cusur, greu de spus cine era mai potrivit pentru fiecare rol în parte: John Hawkes, condamnatul la o existenţă fără iubire, Helen Hunt, care îl învaţă, cu subtilitate şi fără nici un strop de vulgaritate ori stânjeneală, să facă dragoste sau William H. Macy, preotul catolic, care ascultă cu stoicism şi umor adesea, o spovedanie ieşită din comun. Ca şi anul trecut, când la DaKino am prezentat: „O metodă periculoasă”, şi mai apoi a ieşit pe marile ecrane, şi de data asta cinefilii abia aşteptau să revadă şi cei prezenţi au stat ca pe vremuri, la Cinematecă, pe trepte, bucurându-se şi tulburându-se de un caz de care s-au ocupat şi documentariştii.

Târziu în noapte, un doctor şi psihanalist, care cu uşurinţă ar putea deveni personaj cinematografic ne-a învăţat să descoperim altfel şi să înţelegem mecanismele unei căsnicii aparent fericite: Rita Teodoru. Ea a fost călăuza noastră pentru canadianul „Take This Waltz”, pus în imagine de regizoarea Sarah Polley cu Michelle Williams (fata din „Brokeback Mountain”) în rolul complicat şi principal.

Duminică deja am conceput un program european şi parţial local. Patru scurtmetraje româneşti „Lost Springs 2” al lui Andrei Dobrescu, psihanalizat de Bogdan Cuc, care ne-a dat câteva clu-uri cum să ne ferim de escroci . „Watch Out For The Sunset” al lui Vlad Oancea, cu o fină psihanaliză a doctorului Corneliu Irimia, care ar fi extrem de utilă celor care dau casting pe lumea asta, „Pui, cartofi prăjiţi şi o cola” de Emanuel Pârvu, a fost însoţit şi de tânăra protagonistă, nevorbitoare de română, exact ca în script, unde două bunici neaoşe, Coca Bloos şi Dorina Lazăr, sunt gata să se sfâşie în dialoguri şi tăceri, pentru a demonstra care are mai multă dreptate. Conferenţiar universitar doctor Brânduşa Orăşanu ne-a scos la iveală toate gesturile, pe care, cu siguranţă că de acum înainte o să le discernem şi singuri, după această lecţie de observaţie psihanalitică. Doctorul Daniela Luca a avut a despica firul în patru pentru scurtmetrajul „Tabasco” al Iuliei Rugină (care anul trecut venea la Londra, la festivalul nostru inspiraţional, cu „Captivi de Crăciun”, care îi fusese pe larg psihanalizat de Laura Manu, în prezenţa unei somităţi a breslei britanice: Andreea Sabbadini), de faţă fiind o actriţă fetiş a tinerei regizoare: Irina Velcescu, din „Vineri, în jur de 11”, ultracomentatul şi apreciatul, inclusiv de severul C.T.P. Seara s-a încheiat, aproape de miezul nopţii, cu un franco-plolonez „Elles”/ „ Ele”, cu oscarizata Juliette Binoche, prezentat la Berlinală, în chiar 2012, şi făcut de Malgorzata Szumowska, într-un stil mai degrabă nerecomandat minorilor. Pentru comentariu am cerut ajutorul de data aceasta de la doi medici specialişti, Gianina Micu şi Cristian Andrei, care ne-au dat acces la o altă lume, un fel de paşaport de acceptare, într-un labirint al minţii, în care să nu ne rătăcim, noi muritorii de rând.

Câteva săptămâni mai târziu, au sosit la Cinema Studio trei filme europene rămase în competiţie pentru Premiul Lux, acordat de Parlamentul European şi care va fi anunţat pe 21 noiembrie, la Strasbourg. În caz că n-aţi ajuns să le vedeţi, am să vă spun ce aţi pierdut. Un italo-francez ”Shun Li şi poetul ” în care juca inclusiv croatul Rade Sherbedgia (din „Ochii larg închişi” al lui Kubrick) şi care este o poveste înduioşătoare, romantică şi cu puţin umor, chiar dacă e cam negru, între o chinezoaică venită să muncească pe bătrânul continent, dar care e cu gândul la băieţelul de acasă şi la nişte versuri care parcă recreează atmosfera din „In The Mood For Love”/ „ O iubire imposibilă”. Dacă primul a fost prezentat la Veneţia, următoarele două au stârnit un enorm interes la Berlin.

„Numai vântul” este o coproducţie Ungaria-Germania-Franţa, care a primit Marele premiu al juriului şi care se ocupă de un caz real, al unei familii de romi, umilită şi ucisă.

Dar poate cel mai interesant pentru un cinefil adevărat a fost „Tabu”, fireşte nu filmul lui Murnau, ci al portughezului Miguel Gomez, fost cronicar de cinema, care a fost răsplătit cu Premiul Alfred-Baurer pentru inovaţie (asemeni autohtonului „Eu când vreau să fluier, fluier” al lui Florin Şerban) şi nu doar pentru că a fost turnat în alb-negru şi adesea chiar cu scene mute, ci pentru că emoţionează cu o idilă peste ani, începută undeva într-o colonie portugheză, din Africa, şi ajunsă până la un Cazinou din Estoril (N-am idee dacă şi acolo, ca în capitală, îţi cere buletinul şi te trage şi în poză chiar dacă vii invitat la o petrecere de Miss Univers! ).

Kinodiseea a ajuns la ediţia a patra, copiii sunt mai numeroşi ca niciodată, la proiecţii, organizatorii acestei întâlniri, în familie, au construit în holul Cinematecii Eforie o junglă, din care nu lipsea girafa, pe care n-o mai poţi vedea de-adevăratelea la grădina zoologică, şi au adus şi prăjiturele pe băţ, cu Hello Kitty. Desenul animat estoniano-leton „Lotte şi misterul pietrei lunii”, adresat puştilor până în 5 ani, l-am dublat, ca pe vremuri, şi am fost uluită şi amuzată să constat că, atunci când s-a stins lumina la Cinema Studio, în sală, copiii au tras un ţipăt, pentru că nimeni nu-i avertizase că aşa se întâmplă în sală (e limpede că majoritatea nu mai fuseseră niciodată). Reacţiile lor spontane şi adorabile sunt mai de preţ ca orice pe lumea asta! Producătorul Daniel Mitulescu şi colegii săi au făcut un program în care a inclus retrospectiva Disney cu „Regele Leu”, „Frumoasa şi Bestia”, „Cartea Junglei”, „Aladdin”, „În căutarea lui Nemo” (2D) şi mai ales Mary Poppins, de care se pare că deja tinerele generaţii nu mai ştiu şi ar fi păcat să treacă prin viaţă fără să o descopere pe bona fermecată şi fermecătoare, dar şi exigentă. Direct de pe platourile americane a venit şi Jor Van Kline, care a lucrat la „Războiul stelelor”, dar de-a lungul timpului şi cu Peter O’Toole şi cu marele său erou: François Truffaut, printre preferatele sale numărându-se şi unul românesc: „Filantropica”. Americanul de origine ruso-olandeză ne-a învăţat cum se fac norii, dar şi sticlele, cu care se bat actorii prin baruri, fără să se rănească vreodată ori cum creezi o explozie nucleară fără urmări catastrofale şi definitive. Am fi vrut să-l avem alături de noi la Casa Artelor, unde de acum înainte în fiecare miercuri va fi o cinematecă pentru toţi (mai cu seamă pentru cei din sectorul 3, după cum îi place să spună, cu afecţiune şi pasiune, directoarei noului sediu al spectacolelor, regizoare Alice Barb). Deja, pe 21, vă aşteaptă în strada Gheorghe Petraşcu nr. 49, de la 7 seara, „Discursul Regelui” ultraoscarizatul cu Colin Firth, în rolul lui George al VI-lea, cel care l-a decorat, acum 75 de ani, pe Regele nostru, Mihai I, care şi-a petrecut onomastica, recent, în capitala britanică.

Şi încă ceva: de vineri, 23 noiembrie, nu rataţi la Cinema Studio aceeaşi dragă Casă a filmului, seria de pelicule venite de la Quebec, aduse de Vanessa şi Simona, şi care debutează cu „Domnul Lazhar”, nominalizat la Oscar, pe drept. Până duminică mai cuprinde trei filme însoţite şi de regizor: scurtul poetic „Totul va fi bine” şi lungul :„Ţipătul”/ „ A l’origine d’un cri”, ale lui Robin Aubert, dar şi „Route 132”, la care, şi de astă dată, vă puteţi conversa cu realizatorul Louis Bélanger. Să vedem câţi mai vor să emigreze în Canada… după!

VA URMA

Din „episodul”viitor :

„Argo”, un film mai mult ca perfect

„Ho Ho Ho 2 : O loterie de familie ” sau a venit Crăciunul cu decalaj… lunar

„ Atlasul norilor ” şi schimbarea de sex

„O lună în Thailanda”, cu Aron Tudor Istodor… un amor!