Avocatul, victima și traumele
0Statisticile întocmite în ultimii douăzeci de ani relevă un fapt cutremurător și, pentru mulți, surprinzător. Una din trei femei, de pe acest mapamond, a fost victimă a unei agresiuni sexuale și psihice cel puțin o dată.
Și să nu vă așteptați ca statistica să fie „stricată” de țări aflate mai departe de epicentrul democrației de tip occidental. Din păcate, proporția se păstrează, aproape intactă, și în lumea civilizată.
Aceleași statistici consemnează însă și un alt fapt, care contrar aparențelor este agravant. Anume că ponderea celor care depun plângere în urma acestor agresiuni este mult, mult mai mică. Iar asta se întâmplă nu pentru că unele femei ar fi înclinate către exagerări, ceea ce ar face ca prima cifră să fie incorectă, ci pentru că multe dintre ele, mult prea multe, preferă să păstreze tăcerea.
Violul este o infracțiune care de cele mai multe ori se petrece în privat, între două persoane. Și unde mărturia victimei este cea mai importantă probă a acuzării, de multe ori chiar singura. Cuvântul victimei împotriva cuvântului agresorului. Char și în societățile cele mai emancipate, o astfel de mărturie atrage un profund sentiment de rușine, combinat cu percepția sau chiar spectrul stigmatizării.
Există preocupări serioase, atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la cel al guvernelor țărilor membre, legate de protejarea și susținerea victimelor agresiunilor sexuale. Există programe comunitare și locale, există numeroase ONG-uri care le derulează, numai că aceste eforturi trebuie extinse, întrucât nu avem de-a face cu o problemă punctuală, juridică sau administrativă, care poate fi rezolvată printr-o reglementare potrivită. Aici e de luptat în primul rând cu mentalitatea publicului, tributar unor tradiții patriarhale, dar și cu anumite stereotipuri care intervin în adminstrarea actului de justiție.
De multe ori însă, lucrurile bune apar de unde nu te aștepți. Iar în cazul de față am avut extrem de plăcută surpriză să constat că așa cum o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, uneori o carte, un film sau un spectacol de teatru pot face mai mult decât o mie de programe guvernamentale. Este și cazul piesei de teatru „Prima Facie”, scrisă de dramaturga australiană Suzie Miller, care a avut premiera la Sidney în 2019, fiind pusă în scenă la Londra și pe Broadway trei ani mai târziu, ambele versiuni obținând numeroase premii.
„Prima Facie” este un one-woman-show care aduce în fața spectatorilor o poveste inedită, spusă din perspectiva unui singur personaj, cel care contează cu adevărat. Protagonista este o avocată de succes, care prin forța împrejurărilor ajunsese să-și clădească faima și cariera în calitate de apărător al agresorilor în procese de viol.
Desigur, i se pune adesea întrebarea: cum poți apăra un monstru, despre care știi că a comis o faptă abominabilă. Iar răspunsul este că nu treaba avocatului să știe ce a făcut clientul său, ba dimpotrivă. Sistemul de justiție funcționează doar pentru că toți cei implicați își cunosc rolurile și acționează ca atare. Rolul avocatului e să apere. Al procurorului - să acuze. Fiecare dintre ei spune o poveste și instanța, sau după caz jurații, decide care e povestea pe care o va crede. E responsabilitatea lor! Un bun avocat doar spune cea mai bună versiune a povești clientului. Nimic în plus. Niciodată nu judecă, niciodată nu decide.
Poveste continuă însă neașteptat de abrupt. Eroina noastră ajunge, la rândul ei, victimă a unei agresiuni sexuale din partea unui coleg avocat, cu care chiar se gândea să înceapă o relație serioasă. Iar circumstanțele erau cum nu se poate mai potrivnice. Nimeni și nimic în afară de ea nu putea confirma că ar fi putut avea loc un viol. Și, cu toate acestea, el avusese loc. Într-un mod cumplit de traumatizant.
Elementul cheie în orice proces de viol este mărturia victimei. Care pentru a înlătura orice dubii rezonabile, ceea ce ar echivala cu achitarea agresorului, trebuie să fie verosimilă, coerentă, cronologică, într-un cuvânt, impecabilă. Orice fisură, oricât de mică, în povestea victimei va fi speculată de avocatul apărării. În special în ce privește existența sau nu a consimțământului. În sistemul anglo-saxon de justiție, apărarea nici măcar nu trebuie să dovedească că a existat consimțământ, ci doar că agresorul nu a știut că nu există consimțământ.
În aceste condiții, opinia publică, juriul sau instanța nu-l judecă de fapt pe agresor, ci pe victimă, în raport cu cât de credibilă e povestea ei. Iar ea, victima, e la mâna poliției, a procuraturii, a avocaților, a juriului sau a instanței. Pentru că și în cazul unei soluții de condamnare, ea rămâne fără demnitate, fără carieră, fără prieteni, fără liniște sufletească, și cu severe traume psihice legate de sexualitate.
Revelația avocatei transformată în victimă este aceea că o victimă a unui viol nu poate livra acea poveste impecabilă cerută de sistemul de justiție. Pentru că nu este vorba de mărturia unui martor ocular la un accident de mașină, ci a unei persoane agresate. Care rămâne doar cu imaginea actului în sine și cu cea a agresorului întipărite pe retină și pe cortex. Restul detaliilor sunt difuze, din ce în ce mai difuze și, pe cale de consecință, din ce în ce mai puțin credibile.
Textul Suzanei Miller oferă poate cea mai bună explicație a faptului că multe dintre victimele abuzurilor sexuale aleg să nu depună plângere, preferând să interiorizeze trauma decât s-o amplifice în cadrul unui proces judiciar la rândul lui traumatizant. Și devine la fel de limpede că cea mai mare problemă este, de fapt, atitudinea noastră a celorlalți. Care în loc să fie una suportivă pentru victimă, este la rândul ei, vătămătoare pentru ea.
„Prima Facie” a avut recent premiere și la București, la Centrul Cultural Lumina, în regia lui Andrei Huțuleac și în interpretarea minunată a actriței Corina Moise. Este un spectacol răvășitor, de la care pleci însoțit de gânduri care te bântuie încă multă vreme. Dar cu cât mai multă lume bântuită, cu atât ne îndreptăm către o societate mai incluzivă.
Se încarcă comentariile...
