Noua strategie Trump redesenează prioritățile Americii: Europa trece pe plan secund, Rusia devine interlocutor, iar NATO este împins spre autoapărare până în 2027 (I)
Dacă punem totul la un loc, soluția Europei la strategia de securitate a lui Trump arată așa: să accepte că umbrela americană nu mai e automată, să se comporte ca un actor strategic matur, să își apere propriul model politic în fața presiunilor culturale venite și din est, și din vest.
„Omul nu este chemat să placă lumii, ci să caute adevărul și să-l mărturisească.” Păritele Constantin Galeriu
Viziunea Trump 2.0 asupra lumii este acum pe hârtie, expusă lumii întregi. Joi, 18 noiembrie, seară, administrația Trump a lansat Strategia sa de Securitate Națională (NSS), un document de douăzeci și nouă de pagini care prezintă principiile și prioritățile sale pentru politica externă a SUA. Documentul articulează ce este strategia SUA - de exemplu, o concentrare pe emisfera vestică și un „corolar Trump” la Doctrina Monroe.
Și abordează ceea ce nu este strategia SUA: urmărirea continuă a unui obiectiv post-Război Rece de „dominație americană permanentă asupra întregii lumi”, pe care NSS îl descrie ca fiind un „obiectiv fundamental indezirabil și imposibil”.
Administrația Trump s-a angajat să-i acorde mai puțină atenție Europei și să se concentreze mai mult pe emisfera vestică într-o nouă Strategie de Securitate Națională publicată zilele acestea. Documentul nu mai fusese actualizat din 2022, când administrația Biden a inclus concurența cu China și Rusia drept priorități principale. Strategia lui Trump se concentrează pe dezechilibrele comerciale, stoparea migrației în masă și dominația energetică. În general, încurajează țările partenere din întreaga lume să își asume o mai mare responsabilitate pentru securitatea în regiunile lor respective. În ceea ce privește Europa, documentul solicită încetarea rapidă a ostilităților din Ucraina, restabilirea „stabilității strategice” cu Rusia și „punerea capăt percepției și împiedicarea realității NATO ca o alianță în continuă expansiune”.
Acesta critică oficialii europeni pentru „așteptările nerealiste” cu privire la războiul din Ucraina, susținând că „subversiunea proceselor democratice” din Europa blochează o dorință publică largă de pace. Documentul reprezintă o schimbare față de strategia de securitate națională a lui Trump din primul mandat din 2017, care se angaja să colaboreze cu Europa pentru „contracararea subversiunii și agresiunii rusești”.
Noua strategie a lui Trump își dedică cea mai mare parte a atenției emisferei vestice, unde își propune să reducă migrația, să combată criminalitatea și să păstreze accesul la lanțurile de aprovizionare critice. Aceasta reafirmă Doctrina Monroe din secolul al XIX-lea, respingând influența externă în regiune. De asemenea, solicită o schimbare amplă a atenției militare către emisferă și departe de alte teatre de operațiuni - inclusiv Orientul Mijlociu, despre care strategia spune că a scăzut în relevanță din cauza unei mai mari independențe energetice a SUA. Strategia acordă puțină atenție Africii, identificând-o în principal ca o sursă de resurse naturale. Deși strategia se angajează să mențină Indo-Pacificul liber și deschis, face apel și la aliații din Pacific, cum ar fi Japonia și Coreea de Sud, să joace un rol mai important în realizarea acestui lucru. Aceasta menționează că „descurajarea unui conflict privind Taiwanul, ideal prin menținerea depășirii puterii militare, este o prioritate” și reiterează politica actuală a SUA de a respinge „orice modificare unilaterală a status quo-ului în Strâmtoarea Taiwan”.
Strategia formulează clar prioritățile administrației, dar evită să abordeze direct modul în care Washingtonul va contracara obiectivele adversarilor săi. Documentul minimizează amenințarea reprezentată de Rusia pentru interesele americane și trece superficial peste rolul obstructiv al Rusiei și Chinei în Africa. Iranul este tratat ca o problemă aproape depășită, iar Coreea de Nord nici nu este menționată, deși ambele continuă să influențeze stabilitatea regională și globală. Această atenuare a discursului pare deliberată, dar realitatea rămâne că adversarii SUA se opun realizării strategiei, chiar dacă nu sunt numiți explicit. Mai larg, strategia promovează interesele economice ale SUA de reindustrializare, acces la lanțurile de aprovizionare critice și fortificarea bazei industriale de apărare. Critică încercările de a impune altor țări „schimbări democratice sau sociale de altă natură care diferă foarte mult de tradițiile și istoriile lor”, o ruptură de la afirmarea strategiei Biden de sprijin pentru democrație în fața autocrației globale în ascensiune.
Noua strategie a lui Trump respinge, de asemenea, eforturile de a aborda schimbările climatice, numindu-le o ideologie amenințătoare. Statele Unite pun Europa cu spatele la zid: până în 2027, continentul trebuie să preia greul apărării convenționale a NATO, altfel Washingtonul își va retrage o parte din rolul de coordonare. Termenul – transmis discret de Pentagon la o întâlnire cu diplomați europeni – a fost primit cu neîncredere și iritare. Europa nu are nici timpul, nici capacitățile necesare pentru a înlocui arsenalul și inteligența militară americană, în timp ce administrația Trump trimite semnale contradictorii privind angajamentul său față de alianță. Termenul a fost transmis într-o întâlnire desfășurată la Washington, zilele acestea, între personalul Pentagonului responsabil de politica NATO și mai multe delegații europene. Reuters nu menționează un nume oficial al reuniunii, ci doar că a fost o întâlnire de lucru, la nivel tehnic, între reprezentanți ai Pentagonului și diplomați europeni.
NSS propune un set de elemente inconsistent, dar utilizabil
Noua Strategie de Securitate Națională pare să combine mai multe direcții distincte:
- o stare de oboseală și reacție post-Irak/Afganistan, un fel de variantă de dreapta a discursului „come home, America” al democraților de la începutul anilor 1970;
- o doză de poziționare ideologică, îndreptată mai ales împotriva Europei și favorabilă partidelor „patriotice”, în sens naționalist și nativist;
- o chemare la „fortăreața America”, ilustrată prin „Corolarul Trump la Doctrina Monroe”, care pare să vizeze limitarea influenței economice a puterilor externe, în special China, în emisfera vestică;
- o afirmare fermă a intereselor SUA în contracararea coerciției economice a Chinei, a distorsionării comerțului global și a expansionismului chinez. Secțiunea dedicată Asiei reiterează menținerea status quo-ului privind Taiwanul și importanța apărării lanțurilor de insule din Pacificul de Vest;
- un cadru economic relativ coerent, concentrat pe prevenirea dominației străine asupra resurselor și tehnologiilor critice, precum și asupra exploatării sistemului comercial internațional;
- un limbaj inconsistent, uneori ciudat, despre Europa, care combină ostilitatea partizană față de politica europeană mainstream cu recunoașterea — fie ea și ezitantă — că Statele Unite au nevoie de cooperare cu Europa.
Strategia este slabă în ceea ce privește Rusia, menționată doar în context european. Totuși, documentul apelează la o „încetare a ostilităților” în Ucraina care să lase țara ca „stat viabil”, ceea ce este definit drept un „interes fundamental” al SUA. Deși insuficient în raport cu refuzul președintelui Putin de a se angaja în demersurile americane de a opri războiul, acest obiectiv ar putea susține o politică pragmatică, dacă administrația Trump ar decide să preseze Rusia în vederea realizării acestui interes.
Ostilitatea ideologică față de Europa, combinată cu o amărăciune implicită privind presupusa suprasolicitare a SUA și cu disprețul față de „valori”, împinge Washingtonul spre o retragere din rolul de lider al lumii libere — ba chiar din ideea de „lume liberă” în sine. În același timp, NSS recunoaște în alte pasaje că SUA vor avea nevoie de aliați, inclusiv de Europa, pentru a face față adversarilor săi, mai ales Chinei. Această tensiune internă conferă strategiei o anumită incoerență. Pentru practicienii de politică externă, însă, tocmai această incoerență ar putea deschide spațiul necesar pentru a valorifica elementele sale mai solide.
Cum a reacționat presa română la strategia SUA pentru NATO: între realism rece și alarmism online
Anunțul că Statele Unite cer Europei să preia până în 2027 majoritatea capacităților de apărare convențională ale NATO a produs o undă largă de reacții în presa română — de la analize prudente până la titluri alarmiste viralizate pe Facebook. În zona presei de specialitate, mesajul american este privit ca o continuare firească a presiunilor din ultimii ani.
Site-uri precum Defense România subliniază ideea că europenii trebuie să înceteze să se bazeze pe umbrela americană și să evolueze spre un actor militar matur. Unele analize înclină chiar spre interpretarea optimistă: presiunea Washingtonului ar putea forța investiții rapide în industriile europene de apărare și ar putea reduce dependența structurală de tehnologiile americane. Presa generalistă menține însă un ton mai rezervat.
Relatările HotNews, Adevărul sau Știrile PRO TV punctează constant scepticismul oficialilor europeni, care consideră termenul din 2027 nerealist în contextul întârzierilor industriale, al lipsei de infrastructură militară compatibilă și al dependenței de capabilitățile americane de intelligence și supraveghere — resurse imposibil de înlocuit în doar câțiva ani. În aceste materiale, accentul cade pe riscul ca o reducere a implicării SUA să lase Europa expusă într-un moment de vulnerabilitate strategică, în timp ce războiul din Ucraina continuă.
Pe rețelele sociale, tonul se schimbă radical. Unele pagini de știri au promovat mesajul într-o cheie dramatică, sub formula „SUA dau ultimatum Europei” sau „criză în NATO”, sugerând aproape iminența unei retrageri americane.
Aceste formulări au circulat rapid pe Facebook, amplificând anxietatea publică și alimentând narativul că alianța se clatină — deși textul Reuters nu vorbește despre o retragere, ci despre rebalansarea responsabilităților.
Am să reproduc o postare din 5 decembrie a unui comentator la un post de radio cu audiență și cu… influență din afară, ca să înțelegeți mai bine (Winston Churchill spunea„Dacă spun adevărul, nu trebuie să-mi fac griji pentru ceea ce am spus”).Ce spune ”ilustrul comentator” (textul este cuvânt cu cuvânt): ”Am înțeles că în strategia lor de apărare, Trump, Vance și MAGA ne plâng de milă, nouă, europenilor. Că suntem pe marginea prăpastiei, că suntem praf civilizațional. Păi... Avem asigurări de sănătate. Chiar și în România, dacă te-ai îmbolnăvit, tot ești tratat și operat într-un spital. În America, dacă n-ai bani, rămâi fără casă după o operație. Sau mori, pur și simplu. Noi ne trimitem copiii la facultate pe gratis. În America trebuie să ai avere ca să-ți trimiți copilul la facultate. Noi, în Europa, asigurăm, de bine, de rău, un control asupra armelor. Ei, în America, se omoară între ei pe capete. Și ei ne plâng de milă... Noi avem dreptul la concedii lungi, avem dreptul la grevă și la proteste fără teama că ne ia pe sus Garda Națională. Europa noastră are atâta istorie și civilizație cât mințile lor nu pot concepe. Noi mergem an de an în Grecia, în Italia sau unde ne place, în Europa asta minunată. Pentru ei, o călătorie în Europa este visul vieții. 90% nu și-l pot permite. Noi trăim în siguranță. Viața noastră e relaxată. Muncim, dar știm să ne petrecem și timpul liber. Și avem timp liber. Ne permitem să contestăm, să ne punem întrebări, ne place tocmai această diversitate a Europei noastre. Un pământ binecuvântat de Dumnezeu, pe care îl iubim. Iar Trump și Hillbilly Vance ne învață pe noi cum să trăim. Mai slăbiți-ne!”
Păi este o părere, dintre multele de același fel, pe care o respect. Și totuși așa o fi și pentru românii care trăiesc sub pragul sărăciei și pentru cei loviți de soartă… fără apă și căldură?
Hai în Grecia! Mai multe postări din media europeană (sau utilizatori care le redistribuie) afirmă că strategia „critică doar puțin Rusia, dar înfierează Europa” — ceea ce creează sentimentul că SUA își retrag sprijinul, sau chiar se poziționează ca adversar indirect al UE.
Reacția din Europa a fost rapidă, ministrul german de externe, Johann Wadephul, declarând că țara nu are nevoie de „sfaturi externe”. Documentul este „inacceptabil și periculos”, a declarat pe X Valerie Hayer, franceza șefa grupării centriste Renew Europe din Parlamentul European. Pentru Evan Feigenbaum, fost consilier al doi secretari de stat americani și expert în Asia, „secțiunea Europa este de departe cea mai frapantă - și mult mai mult decât secțiunile China/Asia”.
„Pare inerent mai conflictuală și prezintă SUA ca fiind decisiv opuse întregului proiect european cu această linie: «cultivarea rezistenței față de traiectoria actuală a Europei în cadrul națiunilor europene»”, a spus el într-o postare pe X.
Rezultatul este un peisaj mediatic polarizat: între cercurile specializate, care discută rațional necesitatea consolidării apărării europene, și ecosistemul social-media, unde accentul pe conflict și criză domină conversația. În timp ce Washingtonul transmite că vrea o Europă mai puternică militar, reacțiile românești oscilează între susținere moderată, realism pragmatic și anxietate alimentată de titluri hiperbolice.
Dacă un lucru reiese clar din aceste reacții, este că propunerea americană nu va fi doar un test pentru armatele europene, ci și pentru felul în care societățile europene înțeleg — sau distorsionează — marile mutații geopolitice care le privesc direct.Dacă discursul lui Vance de la München putea fi interpretat, la începutul anului, drept expresia ideologică a vicepreședintelui și a bazei MAGA radicale, strategia confirmă acum transformarea acestor idei în politică oficială a administrației. Consecința probabilă este accelerarea eforturilor Europei de a se proteja de volatilitatea americană și de a-și consolida propria autonomie strategică.
Europa între iluzii și realpolitik: o nouă geografie a puterii între Washington, Moscova și propriile naivități
Ani la rând, europenii s-au agățat de iluzia că Donald Trump este doar un actor impulsiv, contradictoriu, dar în esență manevrabil. Această ipoteză reconfortantă i-a făcut să creadă că pot gestiona excentricitățile Casei Albe cu un amestec de complimente, răbdare și zâmbete diplomatice. Realitatea, însă, îi contrazice: administrația Trump a avut o linie clară și constantă față de continent — o strategie ce urmărește apropierea de Rusia, slăbirea unității europene și remodelarea arhitecturii de securitate într-un sens profund asimetric.
Totuși, NSS susține că Europa rămâne esențială strategic și „cultural” pentru menținerea competitivității SUA. Aceasta implică dorința unui anumit nivel de coordonare privind China, în special pentru a contracara „supracapacitatea mercantilistă” și furtul tehnologic. Dar această cooperare este proiectată cu precădere asupra Europei Centrale, de Est și de Sud — descrise drept „națiuni sănătoase” —, în timp ce vechii aliați din Europa Occidentală, precum Germania, sunt criticați pentru dependențele lor persistente.
Discursul dur al vicepreședintelui J.D. Vance la München și noua Strategie de Securitate Națională publicată în decembrie nu sunt accidente, ci piese ale aceluiași puzzle. Washingtonul trumpist vede Europa nu ca pe un partener indispensabil, ci ca pe un teritoriu ce poate fi influențat, împărțit și dominat prin intermediul forțelor naționaliste care proliferează pe continent.
Moscova împinge dinspre est, Washingtonul împinge dinspre vest, iar forțele populiste europene deschid larg porțile.
În acest joc de presiuni, Europa descoperă cu întârziere că, privind războiul din Ucraina și propria securitate, se află în cel mai bun caz pe cont propriu. În cel mai rău, prinsă între două puteri ostile. De fiecare dată când Trump a atacat Europa sau Ucraina, liderii europeni au ales strategia concesiei: mai mult protocol, mai multe reverențe, încercând să readucă Washingtonul în portul transatlantic. Dar diplomația lor de avarie a fost zadarnică. În chestiunea Ucrainei, Trump a mers constant în direcția Kremlinului — de la umilirea lui Zelenski la Casa Albă, până la primirea fastuoasă a lui Vladimir Putin în Alaska și la planul de „pace” cu iz moscovit.
Europenii au înghițit rând pe rând afronturile, sperând că pot salva ”firimiturile” legăturii cu SUA. Au întors atâția obraji încât nu mai au cu ce se apăra. Miza administrației Trump este limpede: războiul din Ucraina trebuie închis cât mai repede, nu din solidaritate sau principiu, ci pentru a permite relansarea unei înțelegeri cu Rusia — o înțelegere cu potențial economic pentru cercurile apropiate de putere. În logica trumpistă, era ordinii liberale s-a sfârșit; începe era tranzacțiilor brute, a coluziunilor între imperii. China și Rusia devin parteneri de negociere, iar restul lumii — inclusiv Europa — devine o piață ce poate fi împărțită.
Noua Strategie Națională de Securitate a SUA spune puțin despre Europa în termeni politici concreți, dar suficient în termeni de intenție. Viitorul imaginat de Washingtonul trumpist este unul în care singura punte transatlantică funcțională se construiește între extrema dreaptă americană și cea europeană, într-un raport de forțe evident subordonat. Este aceeași schemă pe care Putin o cultivă de ani: dezbină Europa, seduce-i radicalii, izolează-i centrul, domin-o prin falii. Europa nu a fost salvată până acum de propriile viclenii diplomatice, ci de capriciile Kremlinului, care încă nu i-a oferit lui Trump „acordul” pe care acesta îl dorește. Dar să îți construiești strategia de securitate pe faptul că Moscova blochează temporar ambițiile Washingtonului nu este doar naiv — este sinucigaș. Europa se află într-un moment de adevăr: nu mai poate conta nici pe protecția automată a Americii, nici pe previzibilitatea Rusiei. Poate conta doar pe sine. Întrebarea este dacă își va recunoaște în sfârșit solitudinea strategică sau dacă va continua să joace, împotriva tuturor evidențelor, aceeași comedie diplomatică ce a adus-o aici.
Umbrela americană s-a retras: cum își poate salva Europa propria securitate
Soluția Europei nu e să „repare” strategia lui Trump, ci să se pregătească pentru o Americă mult mai egocentrică, tranzacțională și imprevizibilă – indiferent cine e la Casa Albă peste patru ani. Cu alte cuvinte: să trateze noua strategie americană ca pe un wake-up call, nu ca pe o paranteză neplăcută.
În primul rând, Europa trebuie să pornească de la un adevăr incomod: strategia lui Trump spune negru pe alb că SUA se concentrează pe emisfera vestică, pe migrație și pe reindustrializare internă. Europa este menționată mai ales ca problemă (declin demografic, migrație, „dispariție civilizațională”) și ca beneficiar dependent, nu ca partener indispensabil. Asta înseamnă că europenii nu mai pot presupune că securitatea lor este automat un interes vital american. Dacă vor siguranță, trebuie să o plătească, să o organizeze și să o conducă ei înșiși.
Concret, prima linie de răspuns este militară și industrială. Dacă Washingtonul cere ca NATO să ajungă la 5% din PIB pentru apărare și împinge Europa să preia grosul apărării convenționale până în 2027, răspunsul inteligent nu este doar să bage bani în bugete, ci să-i cheltuiască astfel încât să reducă dependența de SUA, nu să o adâncească. Asta înseamnă: producție europeană de muniție, rachete, drone, apărare antiaeriană, comenzi comune, standarde comune, lanțuri de aprovizionare protejate în interiorul UE. Dacă tot vor crește cheltuielile, trebuie să creeze capacitate europeană, nu doar profit pentru companiile americane.
Al doilea pilon este Ucraina. Strategia lui Trump vrea „sfârșitul rapid al ostilităților”, „stabilitate strategică” cu Rusia și stoparea „extinderii NATO”. Tradus: presiune pentru un acord rapid care să înghețe conflictul pe termenul convenabil Washingtonului, nu neapărat Kievului sau Europei. Soluția europeană este să scoată Ucraina, pe cât posibil, din dependența de ciclurile politice americane. Asta înseamnă: garanții de securitate europene pe termen lung, integrare economică accelerată, plan de reconstrucție finanțat și din activele ruse înghețate, sprijin direct pentru industria de apărare ucraineană. Cu cât Ucraina devine mai mult parte a ecologiei strategice europene, cu atât Washingtonul are mai puține pârghii de a o folosi ca monedă de schimb cu Moscova.
Al treilea element este politic-strategic: Europa trebuie să înceteze să se comporte ca un public captiv al politicii interne americane. Strategia de securitate a lui Trump transformă războaiele culturale din SUA în criteriu de selecție pentru aliați: cine nu arată „conservator” la nivel cultural, cine nu adoptă discursul privind migrația sau „identitatea occidentală” e văzut ca partener problematic. Aici, soluția Europei nu este să copieze retorica trumpistă ca să pară „aliniată”, ci să facă exact opusul: să-și apere propriul model democratic și pluralist, dar să îl facă mai eficient, mai coerent și mai credibil pentru propriii cetățeni. Cu cât democrațiile europene sunt mai stabile și mai performante, cu atât vor fi mai greu de demonizat ca „decadente” de la Washington sau Moscova.
Al patrulea nivel este instituțional: dacă SUA mută centrul de greutate către emisfera vestică, Europa trebuie să-și construiască propriul pilon de securitate, nu doar în NATO, ci și în interiorul UE. Asta înseamnă: utilizarea clauzei de apărare mutuală din tratatele UE (art. 42.7), dezvoltarea unei culturi strategice comune, capacitate de planificare militară europeană, forțe de reacție rapidă sub comandă europeană, nu doar sub comandamente NATO dominate de americani. În NATO, Europa trebuie să devină pilonul operațional principal pentru apărarea teritoriului european, iar SUA să fie „suplimentul strategic” – nu invers.
Al cincilea răspuns este de natură diplomatică. O Americă care reînviază Doctrina Monroe și își asumă o „emisferă prima” va fi mai tentată să vadă Europa ca pe o anexă neimportantă sau ca pe o piață de influență între Washington, Moscova și poate Beijing. Europenii trebuie să lucreze în mod coordonat cu acele părți din establishment-ul american (Congres, state, think-tank-uri, industrie de apărare) care înțeleg valoarea unei Europe stabile și puternice. Cu Trump însuși, tactica optimă nu este moralizarea, ci combinarea politeții cu limite clare: europenii pot spune, în esență, „mulțumim, dar ne ocupăm noi de războiul din Ucraina – avem nevoie de informații și de acces la armament, nu de arbitraj politic”.
În fine, soluția europeană trebuie să fie și una de igienă internă. Strategia lui Trump se sprijină, în mod explicit sau nu, pe partide și mișcări europene de extremă dreaptă care subminează UE, slăbesc sprijinul pentru Ucraina și repetă narative rusești. Dacă aceste forțe ajung să definească politica externă a unor state-cheie, continentul devine imposibil de apărat, indiferent câte tancuri și rachete cumpără. Deci „răspunsul la Trump” nu e doar la Washington, e și la Paris, Berlin, Roma, Varșovia, București: reguli clare de transparență pentru finanțarea partidelor, combaterea dezinformării, o presă mai serioasă și, mai ales, lideri care le spun oamenilor adevărul neplăcut: securitatea costă, dar lipsa ei costă infinit mai mult. Dacă punem totul la un loc, soluția Europei la strategia de securitate a lui Trump arată așa: să accepte că umbrela americană nu mai e automată, să se comporte ca un actor strategic matur, să își apere propriul model politic în fața presiunilor culturale venite și din est, și din vest, și să trateze America nu ca pe un tutore, ci ca pe un partener puternic, dar uneori instabil, cu care trebuie să negocieze lucid. Cu alte cuvinte: mai puțină speranță, mai multă capacitate!
(Va urma)
Se încarcă comentariile...
