Noi ediții discografice Lipatti și Enescu

Nu de multă vreme, istoric judecând, Casa Artelor Dinu Lipatti, instituție de cultură finanțată de Primăria Municipiului București și care își desfășoară o remarcabilă activitate chiar în vila maestrului din Bd. Lascăr Catargiu 12 sub conducerea  directorului fondator Alice Barb a restituit melomanilor, marelui public două albume CD dedicate unor opusuri în majoritate ale lui Dinu Lipatti, dar și enesciene. Două ediții în format de lux ale Colecției Esențial, încadrate în Proiectul Lipatti inițiat de Alice Barb și cu prezentări live de conținut în stagiunile de recitaluri din Festivalul „I love Lipatti”, ajuns în 2024 la cea de-a VIII-a ediție.

„Integrala compozițiilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti (1917-1950) a revenit interpretativ minunatului maestru al clapelor Viniciu Moroianu. 80 de minute de muzică cuprinzând un arc componistic de la miniaturile copilăriei (1922), fugi, sonate, nocturne (1934-1939) la opusuri de circulație precum „Sonata pentru piano solo” (1932), „Fantezia pentru pian solo, op. 8” (1940), „Sonatina pentru mâna stângă, op. 10” (1941) sau din nou, la succinte expuneri din „Mica suită pentru pian” (1943) și „Marșul lui Henri pentru pian la patru mâini” (1950).

Geniul lui Lipatti manifestat încă din fragedă copilărie a fost înțeles și pătruns de Viniciu Moroianu care a redat cu tușeu fin spiritul romantic și melancolic („Le Printemps”), simplitatea („Chanson pour grand-mère”), ideatica („Dorelina”), expresivitatea duioasă („Triste séparation”), naivitatea („Marșul ștrengarilor”), „Regretele” ca evocare delicată și jocul în „Dulce amintire” sau „À ma bonne Surcea”. Mici bijuterii.

Prefigurat încă din prima parte a „Sonatei pentru pian solo”, romantismul compozitorului și al pianistului-tălmăcitor a înfățișat cu elocvență alternanța de staze de la avalanșe de sunet la ostoiri line, urmate în secțiunea secundă de perlaje fine ce învăluie claviatura, pentru ca dinamica agitată, staccatura și efluviile de forță să încheie o remarcabilă lectură.

Alte însușiri de excepție ale lui Viniciu Moroianu reies prin sobrietatea și rigurozitatea exprimărilor polifonice („Fuga a 4”) sau virtuozitatea, accentuările, sublinierea temelor, inclusiv a celor ce trimit spre inspirația populară („Sonata Romantică”), prin poetica meditației cu ochi larg deschiși până la visarea prin pleoape îngreunat întredeschise („Nocturna pe o temă moldovenească” și îndeosebi cea „în fa diez minor”, dedicată Clarei Haskil).

Al doilea disc al albumului se deschide cu ampla - 28 de minute, cinci părți - „Fantezie op. 8”, în care pianistul își probează înțelegerea esențelor atmosferei introspective a scriiturii, întreruptă de rare izbucniri, cel puțin în primele două mișcări. În partea mediană, Presto, agitația virtuozistică, ornamentica sunt desenate cu măiestrie, iar temele se infiltrează rafinat. Ultimele două secvențe pun în evidență picuri de sunet strecurați cu subtilitate în melodica lipattiană, Viniciu Moroianu, desăvârșit tehnician finalizează melancolic cea mai extinsă parte a Fanteziei, ultima.

Desăvârșită este interpretarea „Sonatinei op. 10” destinată mâinii stângi, opus pe care însuși Viniciu Moroianu îl numește „transcendental” și îi dăruiește puternică pătrundere ideativă, afirmându-și aceeași tehnică exemplară.

Discul se încheie cu alte două miniaturi ce amintesc de inflexiuni și ritmuri  populare românești, „Mica suită” și deliciosul „Marș al lui Henri”, un ultim opus original pe care compozitorul l-a dedicat medicului său.

Prin cele două CD-uri ale „Integralei compozițiilor pentru pian solo” de Dinu Lipatti, Viniciu Moroianu a scris istorie.

Sub titlul „Lipatti și Enescu. Chansons et Mélodies”, Casa Artelor Dinu Lipatti a publicat în Colecția Esențial și un alt CD cuprinzând două cicluri de „Cântece și Melodii” pentru voce înaltă pe versuri de mari poeți francezi compuse de Dinu Lipatti și ciclul celor „Șapte cântece pe versuri de Clément Marot” de George Enescu, în interpretarea sopranei Elena Moșuc și pianistei Verona Maier.

Cântăreață de operă par excellence, Elena Moșuc nu a neglijat genul liedului pe care l-a servit și, iată, îl servește cu respectarea culturii de stil, virtute tipică interpretărilor sale. Primele două secțiuni ale discului au fost dedicate creațiilor lui Lipatti, mai întâi „Cinq chansons” (compuse între 1941 și 1945) pe versuri de Paul Verlaine, dedicate tenorului francez Hugues Quénod. Originalul poartă mențiunea „op. 9, pentru tenor și pian”, dar lectura adusă de soprană a venit cu un plus de vibrație și strălucire vocală, cu sonorități diafane de pianissimo acut. Nuanțări s-au regăsit la tot pasul, narațiunile au fost înduioșătoare, iar ultima piesă, „Sérénade” a avut o undă de tristețe. Au urmat „Quatre mélodies” (1945) pentru voce și pian pe versuri de Arthur Rimbaud, Paul Éluard și Paul Valéry, în care Elena Moșuc și-a expus linia frumoasă de cânt prezentată în multă poezie liniștită, calmă, elegiacă. Pianissimele în diminuendo, specialitate a vocalistei, nu au lipsit pentru expresiile transparente. În afara vibrației de sunet de care vorbeam, venită poate aprioric, artista a folosit și sunete non-vibrato, ca funcții evocative.

Cunoscutul ciclu „Șapte cântece pe versuri de Clément Marot”, op. 15 de George Enescu (1908) oferă Elenei Moșuc șansa de a picta sonor, de la suavitate la nostalgie într-un legato de piano absolut continuu, de la comunicativitate la interiorizare languroasă.

Nu trebuie uitat că succesul discului se datorează și celei ce „a însoțit” soprana în demersul său, pianista Verona Maier. Am folosit intenționat verbul, în locul obișnuitului „a acompaniat”, întrucât mi s-a părut mai potrivit pentru ceea ce a creat efectiv Verona Maier alături de vocalistă, la înalt nivel artistic. Muzicalitate, atmosferă, sensibilitate, gândire profundă, poezie, narațiune expresivă, nuanțată, comuniune a clapelor cu cuvântul rostit și spiritul compozitorilor.

Cele trei discuri conținute în aceste două albume, un succes al pianiștilor, sopranei și producătorului.