Neserios ori serios?

0
0

Seriozitatea cere o credinţă în ceva mai puternic decât tine, într-un suprapersonal care te precede şi îţi ordonează existenţa. Omul nu pare creat fără un scop anume. Esenţa îi precede existenţa. Când însă atribui fiinţei umane libertate absolută, devii neserios, în sensul impus de neseriosul Sartre.

Ca atare, când omul se vede pe sine ca principiu, conştiinţă vie asupra lumii, viaţa nu mai poate fi gândită altfel decât în forma unui joc de posibilităţi. Să nu accepţi un alt început în afara apariţiei tale în lume presupune o dorinţă exacerbată de a-ţi folosi libertatea.

A fi liber de lucruri, de semeni, de Dumnezeu e o fugă de tot ce poate veni din exterior, dar acest fapt înseamnă şi să te creezi din absenţe repetate şi diverse, voinţa de libertate transformându-se uşor într-o voinţă de neant. Căci ce este neantul dacă nu locul în care devine posibilă orice întrebare, din care poate izvorî orice proiect uman, orice formulă a gândurilor noastre?

Stabilitatea firii umane se creează astfel doar prin tentativele eşuate ale vieţii, prin eliminarea celor încercate deja şi realizarea uneia anume, conturată tot mai clar în timp. Căci din posibilitate se naşte esenţa, din multiplele experienţe petrecute ne închidem în cercul unei definiţii. E preferabil să nu te vezi întocmai cum eşti şi să trăieşti cu iluzia că poţi fi şi altfel. Senzaţia de îndumnezeire îndeamnă mai mult omul să dea sens propriei existenţe, neluând-o în serios, decât o poate face aria restrânsă a unei definiţii. Adesea, clarificându-ne cine suntem pierdem în fapt rostul vieţii. Infinitatea de posibilităţi poate fi înţeleasă ca neantizare a eului, dar Sartre ştia foarte bine că neantul poate dobândi într-o zi consistenţă. Până atunci însă, libertatea eului şi jocul experienţelor ce aşteaptă verificare par mai fructuoase...

Şi totuşi, sunt oameni care rezistă la aceeaşi temperatură, care nici nu se depăşesc, nici nu cad sub ei. Sunt mereu la înălţimea lor înşile. E o dovadă de seriozitate, de temeinicie a fiinţei, de fugă de frivolitatea firii. Comunicarea se face urcându-l pe celălalt la înălţimea sa, o integrare a altuia în propria lume şi o condiţionare a reacţiilor interlocutorului. Cât e putere să baţi mereu la aceeaşi altitudine, egală sieşi, şi cât e efort susţinut şi pedeapsă poate pentru scurtele abateri ţinute secrete?

Există oameni a căror existenţă se schimbă, dar ei, nu. E ceva prea fix, prea puternic în lăuntrul lor, iar acel ceva nu se lasă afectat. Sunt ca o carte deschisă, cu o poveste ce curge de la o pagină la alta, dar imposibil de modificat. Fiecare cuvânt e la locul lui, fiecare faptă descrisă e în acord cu întregul. Nici măcar Dumnezeu nu poate modifica litera unei cărţi! Sunt mărturia unei credinţe, sunt forţa unei credinţe, care îi ţine în aceeaşi stare, care menţine profunzimile aceleaşi, în răspăr adesea cu aparenţele. Ei se raportează şi se întorc mereu la acel ceva numai al lor.

Aceştia sunt oamenii pe care i-ai cunoscut şi pe care te poţi cu adevărat bizui. Niciodată în preajma lor surprizele nu pot fi atât de mari, de radicale încât să te facă să-ţi schimbi părerea. Efortul celuilalt, din preajma lor, poate fi doar de acceptare a acelui ceva, misiunea vieţii celor statornici în fire, în stare, în acţiune. Dacă i-ai înţeles odată, i-ai înţeles pentru totdeauna. Dacă te-au atras o singură dată, te vor atrage pentru totdeauna.

Şi atunci, neserios ori serios?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite