„Negocieri de pace” pentru încetarea focului - un „măr otrăvit” folosit de Federaţia Rusă
0Şase săptămâni. Doar atât a trecut de la discursul Secretarului de Stat al Apărării Pete Hegseth de la Bruxelles în care anunţa o nouă abordare a Administraţiei Trump referitor la legătura transatlantică, precum şi implicarea SUA în cadrul NATO şi în războiul din Ucraina.
Şase săptămâni care par a egala opt decenii scurse din momentul în care Occidentul lua decizia de a forma un parteneriat transatlantic bazat pe garantarea reciprocă a securităţii, în faţa unui adversar comun. Cu timpul, NATO şi-a schimbat adversarul unic într-o multitudine de adversarri, al căror punct comun este negarea democraţiei. Se pare că lucrurile nu mai stau aşa, o dată cu adâncirea disputelor între SUA şi majoritatea ţărilor europene.
SUA a dat un semnal foarte puternic: actuala Administraţie Trump nu mai doreşte să ofere sprijin Europei în caz de agresiune. Domnul Hegseth a fost extrem de limpede: cine nu investeşte minim 5% din PIB pentru apărare nu mai poate solicita activarea automată a articolului 5 din Tratatul NATO în cazul în care ar fi victima unei agresiuni. Ne aducem aminte că fostul Secretar General NATO Stoltenberg declara, imediat după invazia Federaţiei Ruse în Ucraina, că, din punct de vedere al războiului hibrid, articolul 5 este deja activat. Mai este valabilă această afirmaţie? Se pare că nu, mai mult, SUA şi-a redus ea însăşi protecţia împotriva unor măsuri de război hibrid, vulnerabilizându-se fără motiv. Europa a fost astfel obligată să se transforme rapid dintr-o soft power într-o hard power, pentru a confrunta o epocă în care dreptul internaţional este repudiat în detrimentul forţei şi a tranzacţionalismului.
Pentru a face această transformare care este una de substanţă şi extrem de dificilă, Europa are nevoie de a accelera propria reflecţie pe marginea a două subiecte, simultan: războiul din Ucraina şi crearea unor instrumente de descurajare în materie de securitate care să poată înlocui rapid umbrela de securitate (inclusiv nucleară) oferită de SUA. Cele două aspecte sunt intrinsec legate şi totuşi este vorba de două tipuri de reflecţie diferite. Apariţia unei descurajări credibile a făcut paşi semnificativi în ultimele şase săptămâni, Europa a luat decizii istorice pentru a permite o mai bună înarmare prin mijloace proprii dar nu acesta este obiectul analizei noastre. Dat fiind că în Arabia Saudită negocieri de pace între SUA şi Ucraina sunt în plină desfăşurare, ne vom concentra atenţia pe felul în care poate fi obţinută o pace durabilă în Ucraian şi care sunt riscurile actualelor convorbiri - acestea pot duce doar la o efemeră încetare a conflictului pe o perioadă limitată, pentru a izbucni mai intens ulterior.
Donald Trump doreşte să înceteze un război pe care l-a denumit “ridicol” dar pentru care nu are niciun plan. Iniţial a părut că înţelege necesitatea unor garanţii de securitate ce trebuie acordate neapărat Ucrainei, chiar şi în forma minimală a unui acord pentru extragerea metalelor rare din Ucraina. Acordul în formă de proiect era atât de înjositor pentru Ucraina, încât a fost nevoie să fie negociat şi să fie redactat practic din nou. Am văzut furia dezlănţuită la Casa Albă atunci când Zelenski nu a semnat necondiţionat acest acord. După ce Ucraina a declarat că doreşte să îl semneze, în lipsă de orice alte garanţii, Administraţia Trump nu s-a grăbit să îl semneze, nu a mai făcut presiuni în acest sens. S-a dovedit, chiar şi pentru cel mai superficial observator al procesului de pace, că Federaţia Rusă nu este deloc impresionată de un asemenea acord şi nici chiar de prezenţa eventuală a unor investitori înarmaţi americani în estul Ucrainei. Sunt mai multe motive pentru care la Moscova decidenţii s-au amuzat copios atunci când au înţeles propunerea americană. Harta prospecţiunilor geologice în Ucraina nu a mai fost actualizată din anii 1960 şi nu se poate face din satelit, ci doar prin observaţii pe teren. Această hartă, chiar într-o formă depăşită, se află la îndemâna Federaţiei Ruse, ca moştenitoare a URSS, nu a Ucrainei, cu atât mai puţin a SUA. Altfel spus, ceea ce se află în subsolul Ucrainei dar şi în partea de Donbas aflată sub stăpânirea Federaţiei Ruse ca urmare a războiului este o informaţie la îndemâna lui Putin, nu a lui Trump sau a lui Zelenski. Moscova a propus ca investiţia americană să se extindă şi asupra regiunilor din Ucraina pe care le controlează şi, de ce nu, şi asupra unor alte părţi din teritoriul rus, în regiunea arctică. Evident, în acest caz poate fi vorba de orice, numai de garanţii de securitate pentru Ucraina - nu. Negocierile ruso - americane pe marginea exploatării resurselor naturale vor continua, de altfel acesta este un proiect mai vechi al lui Donald Trump, încă din vremea când în primul său mandat îl nominaliza pe Rex Tillerson la conducerea Departamentului de Stat - un om afaceri specilizat tocmai în extragerea de resurse naturale în parteneriat cu Federaţia Rusă.
Din moment ce ideea punerii la dispoziţie a metalelor rare a intrat pe plan secund în materie de negocieri de pace (nefiind abandonată integral, desigur), Administraţia Trump caută cu disperare o modalitate prin care să convingă Federaţia Rusă şi Ucraina să se aşeze la masa negocierilor. O variantă foarte bună care trebuie luată în calcul este în continuare desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii pe linia frontului în Ucraina. Administraţia Trump a eliminat din start această idee, cu care nici Moscova nu se simte deloc confortabilă. Europenii insistă însă, pe bună dreptate, pentru această soluţie. Desigur, există şi o soluţie mai bună, recunoaşterea, din partea SUA şi a Marii Britanii, a angajamentelor luate în vederea asigurării integrităţii Ucrianei prin Memorandumul de la Budapesta din 1994. Dacă partea britanică recunoaşte constant acest adevăr simplu - reiterat şi în acordul de securitate bilateral Marea Britanie - Ucraina, SUA neagă total importanţa şi aplicabilitatea acestui document. Recent, ambasadorul Richard Grenell declara că Memorandumul de la Budapesta este doar un şerveţel de hârtie semnat de Bill Clinton, fără nicio valoare. Soluţia optimă ar fi extinderea garanţilor de securitate din articolul 5 Ucrainei, ceea ce ar ţine la distanţă orice atac al Federaţiei Ruse. Este ceea ce Georgia Meloni a propus constant dar din păcate nici măcar liderii europenui nu iau în calcul o asemenea propunere, în timp ce negociatorii americani o elimină din start.
Administraţia Trump nu doreşte aderarea Ucrainei la NATO, ceea ce ar constitui cea mai bună garanţie de securitate care poate fi acordată Ucrainei. Nu doreşte nici aplicarea articolului 5, ceaea ce ar fi o garanţie foarte serioasă. Nici ideea unei forţe de menţinere a păcii nu este agreată. Federaţia Rusă are exact aceeaşi poziţie, excluzând toate cele trei variante. Ideea unui acord SUA - Ucraina în materie de exploatare resurse naturale cu implicare americană pare a stagna şi chiar a fi abandonată.
În acest caz, ce anume s-ar putea negocia pentru a încheia războiul din Ucraina?
După cum s-a văzut din convorbirea telefonică Trump - Putin, nu se poate negocia mai nimic - doar câteva aspecte secundare care devin importante mai ales prin nerespectarea lor, decât prin respectarea lor.
Nu pot exista negocieri veritabile în actualul format: SUA discută cu Federaţia Rusă, apoi cu Ucraina, Ucraina acceptă tot, iar Federaţia Rusă, imediat ce observă că SUA şi Ucraina au acceptat condiţiile sale, este prima care nu le respectă pentru a arăta că are întâietate în aceste discuţii. Putem vorbi mai degrabă de discuţii de tatonare care favorizează Federaţia Rusă.
În primul rând, aceste discuţii sunt văzute total diferit. Donald Trump vrea discuţii pentru a încheia un război, Vladimir Putin vrea discuţii pentru a vedea cât de pregătiţi sunt adversarii săi pentru un nou război. Putin nu are “cărţi”, pentru a folosi una din expresiile favorite ale lui Trump dar vrea să creeze iluzia că are. Sfârşitul războiului din Ucraina ar crea complicaţii imense la Kremlin dar Putin prezintă situaţia ca şi cum ar fi o uşurare. În realitate, regimul autoritar al lui Putin şi-ar pierde esenţa de a fi dacă nu ar mai fi angrenat în acest război. Sute de mii de soldaţi s-ar întoarce acasă, fără a avea garanţia unui loc de muncă. Cercul său intim îi va reproşa lui Putin că a cedat prea mult şi că trebuia ocupată toată Ucraina. Consecinţele pot fi dramatice. Actuala situaţie îi convine foarte mult liderului de la Kremlin: continuarea războiului întăreşte baza ideologică a regimului său. Ideologia russky mir este bazată pe acapararea de teritorii, paşnic, prin impunerea unor regimuri prietenoase, ori prin forţă, ca în cazul Ucrainei. Ceea ce Administraţia Trump nu a înţeles până acum este că războiul din Ucraina nu este considerat de Federaţia Rusă un factor extern, de poziţionare faţă de alte state sau în ansamblul relaţiilor internaţionale, ci factorul decisiv pentru a consolida singura ideologie care poate susţine un regim politic corupt şi autoritar. Nu este vorba de teritorii. Este vorba de o ideologie aflată în erxpansiune.
În momentul de faţă, Federaţia Rusă controlează 19,2% din teritoriul Ucrainei, doreşte extinderea ofensivei pentru a cuceri oraşul Pokrovsk şi are ca obiectiv principal “eliberarea” celor patru regiuni pe care le-a anexat prin false referendumuri: Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie. Nici măcar jumătate din acest obiectiv nu a fost îndeplinit. Oficial, poziţia Moscovei este că aceste regiuni fac parte din Federaţia Rusă, doar că unii ucraineni se încăpăţînează să rămână, ajutaţi de forţe armate ucraniene, ajutate la rândul lor masiv de NATO. Războiul din Ucraina este înfăţişat de propaganda rusă drept o eliberare a unor teritorii ruse de ocupantul nelegitim care nu este Ucraina, ci chiar NATO. Din păcate, partea americană a căzut perfect în capcana ideologică a lui Putin. Steve Witkoff declara recent că aceste regiuni fac parte din Federaţia Rusă, din moment ce au avut loc consultări populare. Desigur, în această viziune şi comunismul a fost instaurat prin alegeri “libere” în Europa de Est în perioada 1946 - 1948. Domnul Witkoff ar putea consulta arhivele americane pentru a vedea că în acea perioadă diplomaţii americani au înţeles foarte bine cum funcţionează acest truc al unor consultări la vot sub ameninţarea armelor.
Ce doreşte de fapt Federaţia Rusă de la aceste discuţii pregătitoare intitulate fastuos “negocieri”? Ar trebui să i se reamintească delegaţiei SUA că obiectivele lui Vladimir Putin nu s-au schimbat un centimetru din data de 24 februarie 2022: denazificarea Ucrainei - înlăturarea de la putere a unor lideri occidentali şi înlocuirea lor cu adepţi ai apropierii de Federaţia Rusă; demilitarizarea Ucrainei - reducerea semnificativă a forţelor armate ucrainene, distrugerea tuturor echipamentelor militare primite de Ucraina din partea Occidentului, o declaraţie neechivocă de renunţare pe vecie la obiectivul aderării la NATO şi ceea ce am putea numi ”destatalizarea” Ucrainei - împârţirea sa în trei zone, estul în posesia Federaţiei Ruse, centrul - un stat marionetă condus de politicieni pro-ruşi şi vestul care poate fi cedat statelor ce doresc să îşi satisfacă revendicări istorice, în special Ungaria. Acestea sunt condiţiile non-negociabile ale Federaţiei Ruse. Care sunt condiţiile, “liniile roşii” ale administraţiei Trump în aceste negocieri nu am aflat deocamdată. S-ar putea ca, paradoxal, să nu existe.
Din perspectiva dinamicii evenimentelor pe plan militar, momentul actual este cel mai prost ales pentru a oferi concesii Federaţiei Ruse. Totuşi, Administraţia Trump merge înainte - ori are liuzia că merge înainte, când de fapt stagnează. Federaţia Rusă are vulnerabilităţi enorme în ceea ce priveşte sancţiunile care i-au fost impuse şi care au efect în timp. Să ne imaginăm o pace în Ucraina care nu este urmată imediat de ridicarea acestor sancţiuni. Abia atunci ele îşi vor dovedi eficienţa. Secretul negocierilor de pace cu Federaţia Rusă este acordarea de garanţii de securitae Ucrainei, în paralel cu menţinerea sau ridicarea sancţiunilor. Pentru garanţii de securitate maxime, se pot acorda concesii în materie de ridicare sancţiuni. Pentru garanţii de securitate mai puţin decât maxim, se pot acorda concesii sub forma unor sancţiuni mai puţin importante la care să se renunţe. Aşadar, ecuaţia este: negocieri = maxim garanţii de securitate/minim sancţiuni + minim garanţii de securitate/maxim sancţiuni. Interdependenţa celor trei factori a fost înţeleasă foarte bine la Bruxelles, Paris, Londra. Nu şi la Washington. Trump nu a vorbit mai deloc despre sancţiunile la adresa Federaţiei Ruse, dacă intenţionează să le menţină sau să le reducă gradual. A ameninţat verbal cu sancţiuni imense - o declaraţie care nu a fost urmată de nimic concret la adresa Federaţiei Ruse.
Garanţiile de securitate sub forma unei forţe de menţinere a păcii pe linia frontului pot fi însă discutate. Federaţia Rusă a declarat că se opune unor trupe occidentale, lăsând deschisă posibilitatea unor trupe non-occidentale. Chiar şi Administraţia Trump pare a fi favorabilă unui plan care implică unor astfel de forţe din R.P. Chineză sau Brazilia. Marea problemă pentru alcătuirea unei astfel de forţe este că Federaţia Rusă are pe linia frontului în prezent în jur de 600.000 de militari. O forţă de menţinere a păcii în Ucraina ar trebui să implice un număr cel puţin similiar de militari, potrivit estimării RUSI. Zelenski a enunţat o asemenea cifră dar imediat, la impactul în opinia publică occidentală, a revenit asupra necesităţii unei forţe de 20 de ori mai redusă. Dacă cifra de 600.000 ar fi alocată potrivit ponderii forţelor armate ale ţărilor NATO, Marea Britanie ar trebui de exemplu să aloce în Ucraina o brigadă şi să îşi respecte simultan aagajamentele de staţionar eîn state NATO (Estonia), ceea ce ar fi imposibil în acest moment. Dacă pentru Marea Britanie ar fi imposibil, să ne imaginăm ce ar însemna în cazul altor state, cu o armată mult mai redusă. Formarea unei “coaliţii de voinţă” este un aspect extrem de pozitiv pentru care Keir Starmer şi Emmanuel Macron merită tot respectul şi întreaga consideraţie dar realităţile de pe teren nu prea corespund cu ceea ce pot oferi statele europene în prezent. O forţă de menţinere a păcii de 20 - 30.000 de militari ar fi ridicolă în viziunea Federaţiei Ruse şi ar constitui un îndemn la continuarea agresiunii. Recent, ziarul german Welt relata că R.P. Chineză ar fi dispusă să participe la o forţă de menţinere a păcii în Ucraina, ceea ce ar face ca Federaţia Rusă să fie mai flexibilă la o astfel de propunere. O asemenea posibilitate nu numai că nu ar trebui respinsă de plano, ci chiar ar trebui încurajată la Bruxelles - fie şi doar pentru a arăta Administraţiei Trump că Europa are soluţii concrete şi merită a participa activ la negocierile de pace.
Într-un articol recent publicat în Foreign Affairs, intitulat How not to end the war in Ukraine, Tetiana Kyselova şi Yuna Potomkina atrăgeau atenţia asupra riscurilor repetării unui acord de pace de tip “Minsk 3”, foarte asemănător Acordurilor de la Minsk care au creat doar iluzia unei păci durabile între Ucraina şi Federaţia Rusă. Cele două autoare ucrainene, după o descriere exhaustivă a motivelor care au dus la eşecul Acordurilor de la Minsk, atrăgeau atenţia asupra a ceea ce consideră cel mai sensibil aspect: alcătuirea şi amplasarea pe teren a forţelor de menţinere a păcii. În cazul Minsk, a revenit OSCE această sarcină dar forţele sale au fost dislocate de pe teren chiar înainte de începutul invaziei din februarie 2022, odată ce Federaţia Rusă a anunţat că se retrage din aceste acorduri. La fel se poate întâmpla şi acum. O forţă de menţinere a păcii care să fie sub-dimensionată nu ar avea niciun rol de dezangajare a Federaţiei Ruse. Generalul Kellogg, iniţial desemnat negociator al Administraţiei Trump pentru Ucraina, a susţinut necesitatea unei asemenea forţe de menţinere a păcii, la care SUA să nu participe deloc. Chiar şi această idee a fost considerată ultra-nocivă de Federaţia Rusă. La indicaţia Moscovei, generalul Kellogg a fost retras din procesul de negocieri, fiind plasat de Administraţia Trump la Kyiv într-o poziţie din care nu mai are nicio putere în procesul de pace. Locul său a fost preluat de Steve Witkoff, oficial trimis special al Adminstraţiei Trump pentru Orientul Mijlociu dar care se pare este preferat de Vladimir Putin. Cum să nu dai credit unei persoane care acceptă umilinţa de a aştepta opt ore la uşa stăpânului de la Kremlin, iar ulterior îl laudă pe Putin şi declară că refendumurile din Ucraina au fost de fapt exprimarea voinţei populare de care trebuie să se ţină cont?!
În aceste condiţii, care este obiectivul negocierilor în curs? Administraţia Trump ar dori măcar o încetare a focului, fie şi doar parţială şi pe termen limitat, după ce s-a văzut foarte clar că Federaţia Rusă, chiar atunci când promite aşa ceva, continuă agresiunea asupra Ucrainei.
Un asemenea obiectiv minimal ar putea fi atins în urma acestor discuţii preliminare dar ar fi vorba de un “măr otrăvit”.
“Încetarea focului” reprezintă o expresie folosită mai ales după al Doilea Război Mondial, în locul termenului consacrat în dreptul internaţional de “armistiţiu”. Un acord de armistiţiu înseamnă că beligeranţii nu mai au dreptul de a se angaja în operaţiuni militare, revenirea la starea de ostilitate armată nemaifiind o opţiune pentru niciuna dintre părţi. Rezoluţia 2625 (XXV) a ONU impune statelor “obligaţia de a nu folosi ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei pentru a viola liniile internaţionale de demarcaţie, cum ar fi liniile de armistiţiu”.
Evident, Federaţia Rusă nu doreşte un armistiţiu, ci eventual o “încetare a focului”. Încetarea focului este de fapt o promisiune reciprocă de nu folosi forţa armată dar violarea unei încetări a focului nu are nicio consecinţă, din moment ce părţile sunt încă formal angajate în acte de război. Tocmai de aceea Vladimir Putin promite încetarea focului şi apoi o încalcă - ştie că asemenea promisiuni nu au de fapt consecinţe practice.
Războiul din Ucraina este comparat de foarte multe ori cu alte agresiuni ale Federaţiei Ruse în spaţiul ex-sovietic: Transnistria. Abhazia, Osetia de Sud, etc. În realitate, situaţia războiului ruso-ucrainean nu se poate compara cu ceea ce a fost în trecut, întrucât este vorba de un război între două state. Vladimir Putin ştie foarte bine acest aspect şi de aceea a evitat întotdeauna folosirea cuvântului “război”, vorbind despre o “operaţiune militară specială”. Prima condiţie care ar trebui pusă de negociatorii SUA ar trebui să fie recunoaşterea formală de către Federaţia Rusă că este vorba de un război. Atâta timp cât Federaţia Rusă consideră că războiul din Ucraina este de fapt un conflict în interiorul russky mir, orice negociere de pace este sortită eşecului.
Steve Witkoff a fost, aşa cum am amintit, preferat de ambele părţi în locul experimentatului general Kellogg. Nu cumva mai ales datorită faptului că a negociat un acord de încetare a focului în Gaza? Israelul consideră Gaza ca parte a teritoriului său - ceea ce de fapt şi este - şi din acest motiv nu putea încheia un ”armistiţiu” cu Hamas, ci doar un acord de încetare a focului. Witkoff a fost lăudat de propaganda rusă, ridicat în slăvi, aclamat pentru succesul său în Gaza. Totul a fost o parte a operaţiunii “mărului otrăvit” care este prezentarea unui acord de încetare a focului ca fiind singura condiţie pentru o pace durabilă în Ucraina. Ucraina nu este însă Gaza.
Dacă Ucraina ar agrea o încetare a focului, neurmată de nimic altceva, ar însemna că recunoaşte de fapt posesia nu numai de facto dar şi de jure a regiunilor ucrainene despre care Federaţia Rusă afirmă că le-a anexat legal.
Dacă însă s-ar semna un armistiţiu, Federaţia Rusă ar deveni “putere de ocupaţie” în sensul Convenţiilor de la Geneva, o putere ce adminstrează temporar un teritoriu în care are obligaţii faţă de cei care locuiesc pe acel teritoriu. Ori Federaţia Rusă nu doreşte să îşi asume obligaţii faţă de ucrainenii din teritoriile ocupate, ci să îi supună în continuare deportărilor masive, lipsindu-i de cele mai elementare drepturi. Ne amintim ce s-a întâmplat atunci când s-au produs inundaţii catastrofale ca urmare a distrugerii digului Kahovka din zona Herson în iunie 2023: ucrainenii din zonele ocupate au fost lăsaţi fătă niciun ajutor din partea autorităţilor ruse. Aşa ar dori să îi trateze în continuare ruşii pe ucrainenii din teritoriile ocupate.
Se va formula probabil argumentul: Federaţia Rusă este obligată să respecte drepturile omului chiar şi în regiunile ocupate dar unde ocupaţia nu este recunoscută. De exemplu, CEDO în cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia (2004) a concluzionat că Transnistria “râmăne sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub o influenţă decisivă a Federaţiei Ruse” care a devenit astfel responsabilă de nerespectarea Convenţiei. Nu autorităţile transnistrene au fost considerate vinovate, ci cele de la Moscova. Problema este însă că, între timp, Federaţia Rusă a fost suspendată din Consiliul Europei şi nu mai participă la mecanismul CEDO. În opinia noastră, supunerea Federaţiei Ruse din nou la mecanismul de protecţie a drepturilor omului european ar trebui să fie o precondiţie sine qua non a oricărei negocieri, o “linie roşie” la care să nu se renunţe în nicio circumstanţă.
Totuşi chiar şi în absenţa mecanismului CEDO, Federaţia Rusă este din punct de vedere legal, responsabilă pentru populaţia din teritoriile ocupate. În 2022, tribunalele franceze şi olandeze au examinat o dispută privind validitatea unui tratat de investiţii bilateral între Ucraina şi Federaţia Rusă, încheiat în 1998. Despre Crimeea s-a recunoscut că este un teritoriu aflat aflat sub “controlul exclusiv şi posesia Federaţiei Ruse”. Din moment ce Federaţia Rusă este considerată “putere de ocupaţie” în Crimeea, de ce nu ar fi considerată şi în cele patru regiuni din Ucraina revendicate de Federaţia Rusă?
Cei care participă la negocierile cu Federaţia Rusă ar trebui să impună mai multe condiţii fără de care nu se poate începe nicio discuţie cu reprezentanţii Kremlinului:
- Recunoaşterea unei stări de război între Ucraina şi Federaţia Rusă începând cu 24 februarie 2022;
- Negocierea unei încetări a focului, urmată de un armistiţiu, urmată de un acord de pace, cu un calendar clar în acest sens;
- Recunoaşterea statutului de “putere de ocupaţie” pentru Federaţia Rusă în regiunile ocupate din Ucraina, cu acordarea tuturor drepturilor care derivă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului locuitorilor din aceste regiuni, indiferent de etnie sau cetăţenie;
- Formarea şi dizlocarea pe teren a unei forţe de menţinere a păcii, compusă dintr-un număr de militari cel puţin egal cu numărul de militari ai Federaţiei Ruse aflaţi pe linia frontului.
Ulterior, se pot discuta şi alte aspecte, cum ar fi: desfăşurarea de alegeri în Ucraina, statutul prizonierilor de război, garanţiile de securitate acordate Ucrainei, etc.
Pare că discuţiile în curs merg în această direcţie? Deloc. Premisele sunt greşite din partea Administraţiei Trump. Vom avea, previzibil, un deznodământ temporar în termenii Federaţiei Ruse, nimic mai mult. Drumul spre pace durabilă în Ucraina este la fel de lung ca şi până acum.
Se încarcă comentariile...
