Neamestecul în treburile interne
0Foarte des, ziarele vorbesc despre ameninţătoarele exerciţii militare ordonate de Kim-Jong-un, liderul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene. Nu e vorba numai de provocări verbale, sau de manevre de paradă. Se fac „experienţe” nucleare, se testează bomba cu hidrogen, se proclamă diaponibilitatea ţării şi a conducătorului ei de a declanşa un război nuclear „de autoapărare”.
Între timp, populaţia nord-coreeană e guvernată prin înfometare şi panică. Există cca. 120.000 de prizonieri politici, distribuiţi în numeroase lagăre de concentrare. Accesul la internet e, la nivel naţional, suspendat. Eventualii oponenţi politici (în realitate doar bănuiţi de „trădare”, după cum decide, în mod capricios, şeful statului) sunt executaţi prompt, uneori prin metode amuţitoare (s-a vorbit despre „împuşcare” cu tunuri anti-aeriene, despre azvîrlirea la cîini, sau despre incendiere cu aruncătoare de flăcări…). Regimul acestei „rezervaţii” de comunism dictatorial e, deja, dinastic. Kim-Jong-un e fiul lui Kim-Jong-il şi nepotul lui Kim Il-sung (cunoscut la noi cu pronunţia Kim-Ir-sen). Are cam 33 de ani (a fost înscăunat cînd avea vreo 27), a „studiat” puţin prin Elveţia, se pare că bea dezlănţuit, chefuieşte şi se joacă de-a armata. Tulburătoare sunt imaginile „de aparat” care circulă în toată lumea: conducătorul surîde răsfăţat şi victorios şi tot anturajul aplaudă. În Coreea de Nord se moare cu urale, se moare în pauza dintre două aplauze, dintre două festivităţi.
De cîte ori dau peste informaţii despre dezastrul politic şi uman din Coreea de Nord, îmi pierd reperele geopolitice, geostrategice, umanitare. Vorbim despre globalizare, despre drepturile omului, despre „valori”, democraţie şi solidaritate planetară. Condamnăm xenofobia (practicată programatic de ideologia nord-coreană), înfierăm cultul deja religios al personalităţii, facem gazetărie demascatoare de mare rating, dar cînd e vorba de Kim-Jong-un ne mulţumim cu mici survolări de control şi cu foarte ţanţoşe „avertismente”. Naţiunile Unite nu se simt vinovate pentru decizia din anii `40 de a împărţi în două teritoriul coreean, sacrificînd „echitabil” jumătate din populaţia lui pentru a-i da satisfacţie lui Stalin. Interese şi argumente de o natură sau alta impun invazia Irakului, bombardarea Belgradului, intervenţii directe sau discrete în diverse zone ale lumii arabe. În tot acest timp, dictatorii asiatici ai Coreei de Nord se bucură de o stranie imunitate. Îşi pot permite orice cruzime, orice comportament, oricît de arbitar, fără ca „omenirea civilizată” să reacţioneze eficace. Kim-Jong-un e suveran. Principiul „neamestecului în treburile interne” a învins! Încă o reuşită a gîndirii politice a lui Nicolae Ceauşescu! Că milioane de inşi mor nevinovaţi, că bunul plac al unui dictator-bufon ţine în lesă o ţară întreagă şi întreaga regiune din preajma Mării Japoniei nu pare să conteze. S-ar zice că trebuie să ne resemnăm cu toţii, ca dinaintea unor „fatalităţi” inconturnabile, ca dinaintea unui „blestem” local, periferic, fără legătură cu viaţa, principiile şi grijile noastre curente. N-avem ce-i face!
Şi încă ceva: anti-anticomuniştii de profesie, din ce în ce mai la modă, ar putea încerca să reflecteze la „experimentul” nord-coreean cu un minim de obiectivitate. Nu mai avem de a face, aici, cu „trecutul apropiat” care trebuie lăsat deoparte de dragul unui viitor mai optimist, nu mai avem de a face cu analiza „raţională” a unui sistem politic care a funcţionat pe bază de sînge indiferent unde a fost „implementat”, dar care, să nu fim „dogmatici”, a avut şi părţile lui bune. Avem de a face cu o realitate masivă, cu un prezent la îndemînă, cu un amplu inventar de informaţii cutremurătoare, venind asupra noastră săptămînă de săptămînă. După (improbabila) cădere a regimului lui Kim-Jong-un, se vor găsi oare nostalgici, coreeni sau europeni, care să amintească pios şi aspectele pozitive ale dezastrului? Care să vadă, de pildă, efortul de „modernizare” asumat de partid? (Ce e mai „modern”, mai „up-to-date”, decît bomba cu hidrogen şi cercetarea nucleară?).
Statele Unite nu par să aibă cine ştie ce dificultăţi cu recunoaşterea oficială a regimului de la Phenian. În 2010, Jimmy Carter s-a dus cuminte la faţa locului ca să obţină eliberarea unui deţinut american. „Vor respectul meu? Îl vor avea.” Totul e să nu escaladăm tensiunile existente… Donald Trump, cu şanse mari să devină noul preşedinte al Statelor Unite, declară că problema Coreei de Nord ţine mai curînd de responsabilitatea Chinei. Iar dacă marea Chină nu se descurcă, SUA vor lua măsuri: vor reduce schimburile comerciale cu ea. Donald Trump e, în orice caz, mult mai supărat pe mexicani. În treburile interne ale ţării lui Kim-Jong-un nu ne amestecăm. Poate avem noroc şi nici el nu se va amesteca în treburile noastre interne. Poate că, de fapt, e om cumsecade…