Namur, Festivalul dulce şi rafinat ca pralinele lui Hercule Poirot

Început chiar de ziua francofoniei, când am ratat nereuşind nici de astă dată să mă clonez, recepţia Delegaţiei Wallonie – Bruxelles de la Bucureşti (care m-a sprijit să-mi iau zborul peste nişte nori ca de carte poştală - ce termen retro a ajuns!) a deschis balul cinematografic cu Palme d’Or-ul „Viaţa Adelei”. Durata filmului este de 175 de minute şi o să ajungă la Bucureşti în octombrie, cu regizor cu tot.

De dimineaţă, mersesem într-o altfel de călătorie, virtuală, dar nu de tot, în blogosferă, unde am descoperit nişte locuitori aparte şi speech-uri motivante, moderate de un Woody Harrelson local, Manu  Manafu, un „Cat in the Hat„ care te molipsea de entuziasm şi pasiune faţă de o comunitate căreia îţi doreai brusc să-i aparţii. Şi apoi Marriotul părea ca de petrecere, cu un Nemo plutitor în tavan, poze cu ochelari azurii, de hipster şi un sticker cu corniţe, plus un concurs par-avion cu plicuri ca pe vemuri cu chenar alb,albastru şi roşu, care  avea culorile libertăţii când nu visam să călătorim. Şi apoi caietul program şi DVD-ul cu „Medalia de onoare”, pe care ar fi meritat-o organizatorii şi susţinătorii.

De aici am pornit-o direct spre Otopeni şi am constatat din nou că Taromul e cel mai tare şi ne-am gândit că o să ne meargă bine, după urările şi zâmbetele sincere ale celor de la sol.

Ajunsă la Bruxelles cu colegul meu de drum preferat, povestitorul neîntrecut,Tudor Caranfil (rapid am aflat că deşi eu fusesem la Fălticeni la Festivalul Birlic, maestrul comediei avea un frate geamăn, sculptor, pe care Jean Georgescu l-a folosit în „O noapte furtunoasă”, într-un rol mărunt, pentru că era mai ieftin şi înşela prin asemănare). Ne aştepta o maşină care ne-a dus pe un drum tomnatic, deschis de o constelaţie de faruri sclipitoare, cum le-a botezat istoricul Vârstelor peliculelor, la Namur, despre care am aflat după mulţi ani că are şi o variantă flamandă de nume: Namen. Şofer voluntar era unul dintre profesorii de bucătrie de la Şcoala unde prânzim, de pe Rue de Carmes, şi unde fetele şi băieţii extrem de emoţionaţi fac o descriere completă a felurilor servite (aşa am aflat că sosul Arhiduce e unul de ciuperci).

Am văzut deja nişte filme înduioşătoare, am început cu „Pe drumul spre şcoală”, unde mi-a plăcut teribil urarea unui tată spre fiul său: într-o scurtă rugăciune a strecurat şi „să-ţi fie stiloul binecuvântat” - de bine ce se spune la ştiri că deja copiii nu mai învaţă să scrie de mână, direct pe claviatură; are cum va fi cu autografele?. Apoi am văzut cât de greu se ajunge la educaţie în 4 colţuri ale lumii: din Kenya, în India, trecând prin Maroc şi Patagonia (ar trebui să fie vizonare obligatorie în învăţâmântul de pretutindeni această bijuterie sponsorizată de UNESCO).

Şi apoi „Gabrielle” o poveste din Quebec despre doi tineri mai altfel (un fel de „A opta zi” mai blând), care se iubesc, dar şi cântă alături de alţii ca ei într-un cor alături de o vedetă recunoscută: Robert Charlebois, Seara, la Hotel, la Ibis, redecorat şi cu net fără plată, l-am văzut pe octogenarul Aznavour, care ne îndemna să cântăm împreună şi, ce-i drept că tare bine prinde, iar melodiile rămân astfel nemuritoare, ca Viaţa în roz.

„În rolul mortului” e o comedie poliţistă extrem de reuşită (e şi o referire la Chuck Norris) despre un actor cu un Cesar pentru debut, dar care nu mai găseşte de lucru, şi pentru că e mult prea chiţibuşar. Dar asta îi va fi de folos, când la o reconstituire face pe cadavrul , însă e şi mai perspicace decât poliţia şi judecătoarea la un loc. De când am fost pe paltou la „Box”, noul proiect al lui Florin Şerban, pe care abea îl aştept, am savurat şi mai mult scena ca şi experienţa dublării bunicii cârcotaşe – vorba inspirată a celor de la Pro, din „Justin şi cavalerii”.

„Au bonheur des ogres” e un franco-belgo-luxemburghez, adaptare de roman, despre o familie cu mulţi copii, dintre care unul care are şi un aparat de auzit care se decuplează ca să nu înveţe să spună măscări. În distribuţie este Berenice Bejo din „The Artist” şi la final nelipsita şi atât de prezenta la Namur, cu un master-class magistral acum câteva ediţii: Isabelle Huppert. Bonus Kusturica. 

După o cină la „Au temps des cerises” - un petit bouchon, adică un fel de cârciumoară, dar de un şarm nebun, cu un mesaj pe perete de la românescul „Asphalt Tango” - cu veloute, adică o supă cremă , o spumă de ciocolată cu cremă de zahăr ars şi un cocktail anume inventat din bere Troublette plus cassis, lichiorul preferat tot al belgianului Poirot, am fost la o animaţie franco-coasta de fildeş după BD-uri despre fetele dintr-un cartier din Abidjan. Aya de Yopougon, cu un puşti de bani gata ca pe la noi, un posibil avort cu andrea, cu subalterni umili şi o bere cu vitamine şi un ziar de scandal, pe care îl ştie toată lumea de friică: Calamite Matin! Şi o curiozitate : personajele desenate se uită la televizor unde văd reclame cu oameni...

Bon degustation... de cinema !

P.S. Târgul e sâmbăta, dar de la 8 la 1, deci dacă nu te grăbeşti şi nu te descurci printre vizonări, prinzi doar strângerea mărfurilor care seamănă cu a decorurilor de la teatru şi cel mult un pic de muzică de colecţie pentru ilustrarea  „Vocii filmelor” de la Guerrilla.

La magazine, încă nu ştiu dacă la toate, dar dacă vrei să cumperi sub 50 de euro nu poţi schimba o hârtie de 100, deci luaţi bani cât mai mărunţi. Până acum era doar bancnota de 500, care semăna cu întâmplarea din producţia cult „Bancnota de 1 milion de lire” cu Gregory Peck din 1954, după Mark Twain, pe care nu reuşea s-o schimbe, dar măcar i se dădea pe datorie!