N-are importanţă!

Zilele din urmă înfierbântară iară pe oamenii dedicaţi politicii, bunei guvernări şi bunei reprezentări a noastră, a tuturor, în marea familie europeană. Familie mare, dar…agitată. Unii membri sunt mai agitaţi decât alţii, au o iuţeală de mână, ca de alba-neagra, şi fac deliciul tribunelor. Precum noi care, în prag de sărbători, le trântim una după alta. Ziua şi noaptea. Atât de vrednici suntem.

S-au aprobat propuneri de legi, un ministru inept fu repede înlocuit cu un altul, tot penelist şi el (nu înţeleg de ce domnului Pleşu nu îi plac...gigeii, sunt drăguţi), preşedintele trage din toate poziţiile, premierul trage şi el, săracu’, în poze, la guvern, la televiziuni, doar-doar să înţeleagă electoratul că mergem bine înainte.

         Sunt lucruri fără importanţă!

         De ce?

         Să le luăm în dezordine pe toate ca să vedeţi şi dumneavoastră cât de neînţelegători sunteţi.

N-are importanţă că…

• dl. Barbu, ministru de o feremecătoare incompetenţă, dragul de el, s-a molipsit de sindromul Şova. În tratatul de psihiatrie aplicată guvernului, citim: sindromul Şova se manifestă, la început, mai greu, dar după aia îşi dă drumul la gură cât îl ţine. Şova cu holocaustul care n-a fost, Barbu cu SIDA care ia bani prea mulţi faţă de cultură. Asta, ca miloaga, stă întrun colţ, acolo, uscată, prăfuită şi legată la cap ca să n-o tragă. Tratat la timp, sindromul se mai înmoaie şi îl lasă pe ministru vai de capul lui. Netratat la timp, sindromul duce la eliberarea fesieră a postului care n-a beneficiat de capul omului de cultură.  
• dl. Ştirbu, noua propunere a PNL la postul de ministru al Culturii, a fost ironizat de dl. Pleşu. Acesta observă metaforic abundenţa de gigei pe piaţa ministerială, dar, luându-se de prenumele omului, credem că greşeşte. Nu prenumele ne doare, ci numele! De altfel şi Shakespeare şi-a dat seama şi a spus, prin nemuritorul Romeo: What's in a name? That which we call a rose By any other name would smell as sweet; (pentru oamenii obişnuiţi, traducem caragialesc: “Ce-are-a face numele? Chestia de-i zicem trandafir, şi altfel numită tot dulceag miroase”). Tot aşa şi cu dl. Ştirbu, nu-i mai zice Barbu, dar tot pe gură va avea excelenţa. Numai azi  reuşeşte, dincolo de smetia verbală dată cu pampon dlui Pleşu (n-are Ştirbu nevoie de premii Nobel ca să fie la Cultură; problema e: dar de ce are nevoie?), să strângă un pic de gât limba română. Ce-a ieşit, aţi citit, două greşeli de vorbire (“numele care mi l-au dat” şi “pentru a vă documenta ca cei care au comentat”).  Pentru început, nu-i rău. Dar e scuzabil, omul e propus la Cultură, nu la Educaţie. Magnanim, voios propusul anunţă că-şi retrage propunerea legislativă care lăsa mai… liber plagiatul! De ce face el asta? Ca să fie transparent! Noi credem că s-a grăbit, ar fi putut să se consulte cu prim-păţitul în chestia asta. De-atâta transparenţă, s-ar putea străvezi detot propusul şi să-l vedem prea bine. Oricum, să ne... rugăm să fie bine!  
• pe 10 decembrie câteva propuneri legislative mai puţin importante precum modificări la Codul Penal care ar da liber la zburdălnicia veroasă a multora, imunitatea parlamentarilor (discutate cam pe furiş, se zice, tocmai pentru că nu erau prea importante) au fost aprobate de şefii României care, după ce a doua zi reacţiunea prinse la limbă (presa, ambasadori, UE, ba chiar şi socialiştii europeni), au început s-o dea la-ntors.  Oameni serioşi, cărora o parte a electoratului le-a încredinţat soarta ţării, aceştia spun că nu au fost la curent, că nu e chiar aşa cum se spune, că să “nu mai atragă atenţia” ambasadele-astea străine, să-şi vadă ele de treaba lor că noi ne-o facem cum ştim noi mai bine aici la noi acasă. Căruţa puterii hurducăie, între “hăis”-urile pesediste şi “cea”-urile peneliste în timp ce “brandul” unpr-eului se lipeşte tot mai bine de mânerul biciului.  
• că parlamentarii nu sunt funcţionari publici (ca astfel să iasă de sub incidenţa penalului). Ei sunt, deci, funcţionari, cum?, privaţi? Nu mai lucrează ei pentru binele public? Da’ nu le e bine? A, vor mai bine! Aşa, da, mai înţelegem. Ce înţeleg, însă, cei care se calcă în picioare la o mâncare caldă gratuit (dar poate aceştia nu votează), ce înţeleg, însă, oamenii de afaceri dacă lepra corpuţiei, astfel încurajată, va roade şi mai mult din corpul economic, ce înţeleg tinerii specialişti, absolvenţii de facultăţi când îşi dau seama că vor da piept cu slinoşenia feţelor şi burţilor umflate de şpagă din cabinetele administraţiei?  
• că dl. Ionel Blănculescu ne spune opărit că “extremismul străzii” a făcut să cadă legea minelor în parlament. Domnul nu ştie ce spune: extremismul străzii înseamnă altceva (să ferească!, ştie dl. Iliescu mai bine) decât protest ferm. De ce nu reuşeşte legea asta să treacă, de ce cine-a propus-o nu comunică străzii convingător că legea e bună astfel încât “extremiştii” ăştia să-şi vadă de treburi?  
• că ţara noastră e iarăşi văzută cu neîncredere, că politicieni de frunte se comportă politic ca actorii proşti care strigă tare ca să convingă un public ameţit şi el, în parte, de driblingurile de miuţă pe maidanul naţional. Nouă nu ne pasă, ne simţim bine, ne distrăm, să ne lase ăştia cu monitorizarea lor cu tot, ce ne tot atrag ei atenţia, ce, noi atragem atenţia cuiva? De fapt, facem ce facem şi o atragem! Şi, în mod democratic, mai facem harcea-parcea democraţia … care o avem.  

Ce ni se arată acum seamănă binişor cu situaţia creată la ceremonia funerară din Africa de Sud. Televiziunile ne-au arătat şefi de stat, de guvern care s-au simţit bine la înmormântare iar discursurile lor au fost traduse în limbajul surdo-muţilor de un … interpret-impostor. Când impostura a fost revelată, omul a spus că, din cauza stresului, a început s-audă voci şi …i s-a stricat prestaţia. Dădea aiurea din mâini, ce “traducea” el nu spunea nimic, erau giumbuşlucuri gimnastice care nu aveau legătură cu discursurile. Dar, corect, a recunoscut după că e schizofrenic. E, aşa da, mai înţelegem ceva.