Muntele negru din România

Epava este transportată pentru cercetări ulterioare FOTO Mediafax

Victimele din Apuseni nu şi-au trăit drama vara, pe o şosea circulată din Muntenegru, ci pe un munte negru din România. După accident, au urmat acte de guvernare ieşite din noaptea minţii şi învăluite în ceaţa indiferenţei. Ca un munte negru.

Când autocarul cu un grup de români plecaţi în vacanţă s-a prăbuşit în Muntenegru, autorităţile din România au ieşit foarte greu din ritmul de vacanţă în care intraseră. În fond, evenimentul nu se petrecuse pe teritoriul lor. Când muntenegrenii au dat amploare evenimentului, arătând lumii că în ţara lor nu se moare din indiferenţa celor din jur, guvernanţii noştri s-au trezit şi au început să mimeze că lucrează. Ba chiar au plusat, mergând la faţa locului şi ocupându-se, chipurile, de bunele tratamente pe care supravieţuitorii oricum le primeau acolo şi de grabnica repatriere a celor decedaţi. Medicul Arafat era pe buzele tuturor, vorbea de pe toate ecranele, o ţinea dintr-o transmisiune în alta. Muntenegrenii au declarat doliu naţional, motiv ce i-a determinat pe guvernanţii noştri să declare şi ei zi de doliu naţional, cu toate că nefericiţii implicaţi în accident nu căzuseră la datorie.

Când un avion aflat într-o misiune umanitară s-a prăbuşit în Munţii Apuseni, au fost necesare şapte ore pentru ca victimele să fie găsite. Ore care s-au dovedit fatale pentru doi oameni. Ca şi cum am fi fost într-o ţară uitată de lume şi de undele radio, victimele au fost găsite empiric, pe baza bunei orentări a localnicilor. Aparatura în care am investit cu toţii milioane de euro şi oameniii care toacă alte milioane s-au dovedit a fi din altă realitate. Întregul sistem, până la responsabilii politici, s-a dovedit de-a dreptul inutil, eficient probabil numai în simulări şi raportări anuale menite să justifice tocarea de fonduri publice. Undele radio de la telefoanele personale ale pasagerilor au fost eficiente, i-au pus pe aceştia în legătură cu semenii; undele radio ale aparatului de stat au complicat lucrurile, au trimis echipele de salvare oficiale pe coclauri, cât mai departe de victime, împingându-le pe acestea cât mai spre moarte. Mai bine s-ar fi descurcat victimele şi salvatorii privaţi fără salvatorii de stat!  

Victimele accidentului din Muntenegru au beneficiat de tot sprijinul, venit prompt şi cu maximă disponibilitate din partea autorităţilor de acolo. Victimele din Apuseni au fost lăsate în voia sorţii timp de şapte ore. Ele nu au avut „şansa“ să-şi trăiască drama în Muntenegru, vara, pe o şosea circulată. Pe cei plecaţi în misiunea umanitară i-a prins cumpăna vieţii lor în România, pe un munte învăluit în ceaţă peste care a căzut şi noaptea. Pe un munte negru.

Chiar pe acel munte şi în acele condiţii s-au găsit oameni care să plece în căutarea celor căzuţi, fără a blestema faptul că accidentul s-a petrecut tocmai în timpul vieţii lor, pe muntele lor. În tot acel timp, guvernanţii stăteau unde le place lor mai mult: în studiourile de televiziune, vorbind despre România din fantasmele lor, aşteptând ca undele radio de stat să le aducă mesaje despre evenimentul petrecut în România reală.

Mesajele aşteptate au venit şi s-a lăsat tăcere. Apoi au venit declaraţii pline de cinism şi de dispreţ faţă de muritorii care nu şi-au găsit un anotimp, o oră, un loc şi o ţară mai potrivite pentru a muri. Au urmat înfiinţări de comisii gata înfiinţate care să acopere iresponsabilitatea. Tuturor acestor gesturi de neînţeles pentru muritorii de rând li se spune „acte de guvernare”. Acte ieşite din noaptea minţii şi învăluite în ceaţa indiferenţei şi a iresponsabilităţii. Ca un munte negru.