Munca lui Eminescu

„Eminescu a fost un Luceafăr foarte pământean, scrupulos la datoria lui de revizor şcolar; şi un poet-nepereche căruia îi plăceau munca temeinică şi cei care o făceau.“ - Daniel Cristea-Enache

Se vorbeşte şi se scrie frecvent despre Eminescu în rama unei admiraţii pe care marele poet o merită din plin. Mai puţin merită el, cred eu, discursurile găunoase şi elogiile clişeizate, sintagmele ce diminuează ori exclud spiritul critic, ditirambii care ajung (de două ori pe an) să exprime nu amplitudinea personalităţii lui şi genialitatea sa poetică, ci un calcul de oportunitate.

Demagogia bună să obţină voturi şi fonduri s-a servit copios de imaginea lui Eminescu. E însă o fundamentală diferenţă între Eminescu elogiat de Noica şi Eminescu elogiat de Vadim Tudor; ori între Eminescu analizat critic de G. Călinescu şi Eminescu „analizat” de Mihai Cimpoi.

Dar nu la aberaţiile „eminescologiei” naţionaliste vreau să mă refer în acest text, ci la un aspect pe care l-am văzut prea puţin discutat în zecile, sutele de contribuţii care inundă, în ianuarie şi în iunie, spaţiul public. Atunci (acum) ne amintim cu toţii de Eminescu şi ne revărsăm omagiile. Mitizarea şi absolutizarea poetului, văzut ca o chintesenţă a românismului exemplar (Caragiale ne oferă imaginea cealaltă, mai puţin flatantă, despre noi înşine), duce la „extragerea” lui Eminescu din biografia sa, atât de scurtă, şi din epoca istorică în care a trăit. Proiectat simbolic într-o dimensiune atemporală, a eternităţii, poetul se vede desprins de „învelişul” lui omenesc, de carnea şi sângele, pielea şi mustaţa dintr-un portret de maturitate. Se preferă în nouă cazuri din zece portretul celălalt, adolescentin şi „romantic”, pe care nu se văd nici ridurile, nici oboseala, nici amarul existenţei lui Eminescu. Altfel spus, preferăm un Eminescu simbolic aceluia real şi folosim o imagine frumoasă care se suprapune, vai!, prea puţin cu desfăşurătorul existenţei sale.

Că icon-ul geniului atemporal şi asocial n-are nici o legătură cu concretul implicării lui Eminescu în spaţiul societăţii în care a trăit, în dezbaterile acesteia, în politicul, juridicul, economicul epocii lui - e limpede. „Atemporalul” era implicat până la măduvă în problemele care se puneau, atunci, ţării sale. Iar poetul nu-şi etala genialitatea lirică în coloanele contribuţiilor sale jurnalistice şi nu servea sonete ca editoriale.

„Aspectul” despre care cred că merită să discutăm ceva mai mult şi mai serios este cât şi cum muncea Eminescu. Iar exemplul muncii sale poate fi dat şi altora care, socotindu-se geniali, strâmbă din nas la ideea de a fi inspector şcolar, sau bibliotecar, sau gazetar, sau chiar scriitor profesionist.

Eminescu a muncit cu atâta seriozitate şi dedicaţie în aceste diferite profesii, nescoţând ochii nimănui cu genialitatea lui, ci punând, cum se spune, osul la treabă, încât imaginea Luceafărului trebuie niţel ajustată.

Eminescu a fost un Luceafăr foarte pământean, scrupulos la datoria lui de revizor şcolar; şi un poet-nepereche căruia îi plăceau munca temeinică şi cei care o făceau. Înseşi versurile lui, care pot fi citite în manuscris, arată o lucrare până la epuizare asupra textului, cu variante în regim perfecţionist; iar harta lecturilor sale aproape că sperie prin vastitate. A crede că e suficient să fii „geniu” ca să fii incult şi să scrii mai mult decât citeşti ori că este destul să pari Luceafărul poeziei româneşti şi deci nu te poţi „coborî” să scrii un articol înseamnă, după mine, a rata întâlnirea cu adevăratul Eminescu.

Căci acesta nu e greierele din cunoscuta fabulă, după cum nu este furnica robace opusă lui, ca exemplu pozitiv. Adevăratul Eminescu se află şi într-o parte, şi-n alta a fabulei esenţializatoare, făcând din sine însuşi o sinteză de gratuitate şi etos al muncii.

În genere munca intelectuală este la noi desconsiderată. Aţi observat? Cei care muncesc ar fi numai cei care dau la sapă, nu şi nişte scârţa-scârţa pe hârtie, scriitori şi gazetari de care e plină lumea, ori inspectori şcolari, bibliotecari, profesori trudind întru luminarea tinerei generaţii. După o zi de şcoală, mama mea adoptivă, Doina Cristea, care a fost profesoară de limba şi literatura română, era literalmente epuizată de efortul făcut. Şi cum se simte un scriitor când pune punctul final unui text? Rebreanu, când ieşea „în lume” după ce scria la un roman, li se părea celor cu care vorbea „beat” de oboseală. Dar ce efort depune un gazetar la care articolul propriu-zis este numai vârful unui aisberg de documentare? În fine, cât şi cum a muncit un om care a făcut, deopotrivă, o laborioasă gazetărie şi o mare poezie?

De aceea mie nu-mi plac câtuşi de puţin omagiile calpe şi tămâierile cu care ne fericeşte, de două ori pe an, oficiantul cultului eminescian. E suficient să spună câteva formule ritualice şi să le segmenteze prin câte un „ah”, un „oh”, pentru a se plasa, în imaginarul personal, pe orbita geniului eminescian. E atât de simplu şi nu îl costă nimic - în timp ce pentru Eminescu a fost atât de complicat; şi l-a costat atât de mult.

În timp ce Eminescu a muncit până la epuizare pentru limba română, pentru literatura naţională, pentru cultura noastră şi pentru binele societăţii, speculanţii lui dau din coate pentru subvenţii de la Stat, iar şi iar, încă şi încă o dată, şi de acolo, şi de dincolo, şi de dincoace, prin fundaţiile lor cu ştampile şi tot dichisul.