Moşii – când morţii sunt vii şi au nevoie de noi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pomenirea celor adormiţi FOTO basilica.ro
Pomenirea celor adormiţi FOTO basilica.ro

Sâmbăta aceasta consemnăm „Pomenirea morţilor”. Cunoscută în tradiţia populară drept „Moşii de toamnă”, ziua are o semnificaţie spirituală deosebită, izvorâtă din dragostea firească pentru cei plecaţi dintre noi. Din păcate, unii se lasă păcăliţi, confundând moartea trupească cu inexistenţa sau, mai rău, cu un cult al groazei. E adevărat că morţii sunt vii în creştinism, dar nu umblă pe străzi, în căutare de sânge şi teroare.

Ne apropiem de intrarea în Postul Crăciunului, motiv pentru care vom pomeni pe moşii şi strămoşii noştri. Se întâmplă ca acest eveniment să coincidă chiar cu ziua de 2 noiembrie,  când şi la catolici se face Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi, Aşa se explică degenerarea sensului creştin, în petrecerea de Halloween, care a „bântuit” recent. Nu voi insista asupra acestui aspect, am făcut-o deja, doar remarc faptul că, din păcate, civilizaţia consumistă şi hedonistă în care trăim are nefasta tendinţă de a schimba sensul oricărei sărbători sau moment creştin. Crăciun, Paşte, Rusalii etc. toate sunt supuse ispitei de a fi percepute ca prilejuri de mâncare, băutură şi distracţii, adică o de-spiritualizare, o abordare materialistă a evenimentului.

Cam la fel se întâmplă şi cu Moşii, momente în care creştinilor li se recomandă să se roage şi să-i pomenească pe cei adormiţi, plecaţi dintre noi. Neînţelegerea clară a morţii trupeşti produce astfel de transformări, precum Halloween, seara Sf. Andrei şi alte poveşti oculte cu strigoi, vampiri şi vârcolaci, în care morţii se transformă în arătări ale groazei, chinuind lumea viilor.. În fapt, moartea inspiră groază doar dacă nu o cunoşti şi nu eşti pregătit să dai ochii cu ea. Iar când e vorba de groază, şoc şi sânge,  avem reţeta ideală pentru creşterea audienţei şi vânzărilor. Doar pentru că omul este foarte atent cu ceea ce îi inspiră frică.

În realitate, moartea trupească este dor un somn (o spune Hristos în Evanghelii). Practic, chestiunile stau cam în felul următor. Când a fost creat, ca dihotomie trup-suflet, omul a avut ca destinaţie nemurirea, fericirea veşnică întru iubire. Oricine poate şti asta dacă se opreşte un pic din iureşul vieţii şi are un dialog sincer cu el însuşi pe tema iubirii şi fericirii. Căci fericirea nu este decât bucuria infinită a iubirii. Deci, pe măsură ce omul iubea şi respecta regulile iubirii si armoniei vieţii, nemurirea era (şi este) posibilă. Căci sufletul, fiind motorul vieţii, când este sănătos şi frumos, înveseleşte şi bucură şi trupul. Ştiinţa ne explică ce şi cum, prin teoria hormonilor, a enzimelor şi a altor substanţe generate în trupul nostru. Interesant cum anume starea sufletului influenţează starea trupului şi invers.

Din nefericire, omul a ales să nu mai respecte regulile iubirii si fericirii, motiv pentru care armonia s-a alterat. În acest fel, în firea omului a pătruns alterarea, ca fenomen ce descompune drumul către un ideal. Astfel, sufletul a slăbit întru puterile sale, iar de aici, slăbirea puterilor trupeşti, apariţia alterării vieţii trupeşti. În acest fel, în chip inevitabil, apare moartea trupească. Ea nu este altceva decât o încetare a funcţiilor trupului, simultan cu desfacerea acestei uimitoare legături dintre suflet şi trup.

Fac o paranteză. Oamenii de ştiinţă sunt, mai mult ca niciodată, extrem de pasionaţi în a descoperi această legătură, sau cel puţin în a găsi locul unde se duc toate informaţiile senzoriale ale trupului. Unii chiar emit studii de tip psihologic, în care arată foarte clar că această legătură există. Dar creştinismul o ştie deja: informaţiile se duc către suflet. Informaţia senzorială este transformată, în noi înşine, în informaţie duhovnicească, sufletească. De aceea, anumite informaţii din lumea exterioară ne bucură, altele ne întristează, altele ne stimulează atenţia, altele ne displac. Totul este funcţie de contextul duhovnicesc, adică starea sufletească în care ne aflăm.

Revenind, teologia găseşte în moarte o binecuvântare a lui Dumnezeu. Deşi afirmaţia poate şoca, iată şi explicaţia. Moartea este, în fapt, sfârşirea stării de alterare descrisă mai sus. Cum ar fi ca omul să trăiască veşnic supus greşelilor? Ar fi un chin. De aceea, moartea este văzută ca o eliberare, ca o ultimă soluţie la această stare de degradare a vieţii de acum. Iar în perspectiva Învierii, moartea nici nu mai există. Cu cât realizăm acest lucru mai repede,  cu atât avem mai mult timp la dispoziţie spre a ne îndrepta, spre a reface comuniunea, măcar sufletească, cu Creatorul. Iar odată sufletul reparat, avem nădejdea că somnul morţii va fi un somn liniştitor.

Aşa se face că unii sfinţi, învrednicindu-se de această putere divină a restauraţiei, îşi petrec somnul morţii cu trup nealterat de stricăciunea morţii. Aşa există sfintele moaşte. Pe care unii, din nebăgare de seamă sau necunoştinţă, le iau în râs, crezând că viaţa este numai trupească şi că, odată cu moartea trupească, omul dispare. Însă, cine nu ştie în adâncul sufletului său că este nemuritor? Cum ar putea gândi cineva că frumuseţea,  bucuria, iubirea ne sunt date doar pentru a le pierde? Acela ar fi un Creator crud. Poate tocmai de aceea,  cei necredincioşi devin cruzi, depresivi, se simt însinguraţi şi chinuiţi.

Aşadar, morţii sunt vii. Desigur, cu sufletul. Motiv pentru care îi pomenim, din când în când. care sunt aceste motive? Iată-le:

1. Pe cei dragi nu poţi decât să-i iubeşti şi după plecarea lor de aici. Cum trupeşte nu-i mai putem ajuta, ne dorim ca măcar somnul lor să fie frumos şi liniştit.

2. Pentru că nu este om care să trăiască şi să nu greşească, noi ştim că orice greşeală afectează liniştea sufletească. Ea se restabileşte, însă, atunci când ne simţim iertaţi. De aceea, noi nădăjduim ca eventuale păcate şi greşeli pe care cel plecat de aici le-ar fi făcut, să-i fie iertate de Creator, Cel în faţa căruia greşim, în ultimă instanţă. Şi avem nădejdea că iertarea Sa îi va dărui somn liniştit.

3. Textele rugăciunilor exprimă analogiile lumii sufleteşti cu lumea de aici. Este pedagogia pe care o învăţăm de la Hristos însuşi, care ne comunică învăţături duhovniceşti, prin pilde din viaţa obişnuită. Astfel, liniştea sufletească este asemănată cu petrecerea cuiva în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea sau suspinarea. Cine nu-şi doreşte un astfel de loc? Ba chiar din viata aceasta ne lăsăm captivaţi de frumuseţea unor locuri din natură sau a unor suflete ale semenilor noştri.

4. Ar rămâne o problemă. De ce avem nevoie de preot în rugăciunea noastră? Nu ne putem ruga şi singuri? Ba bine că da. Însă preotul nu este, cum greşit se mai afirmă, doar un împreună-rugător cu familia celui plecat de aici. Unii uită prea repede că preoţilor şi arhiereilor li s-a dat puterea de a ierta, în numele lui Dumnezeu. O afirmă chiar Stăpânul Iertării, către ucenici, după cum scrie: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Prin urmare, slujbele oficiate de preoţi nu vor să înlocuiască sau să intermedieze rugăciunea credincioşilor pentru cei adormiţi, cum greşit se mai crede. Preotul nu este un intermediar, ci este un dăruitor, oferind ceea ce nimeni nu-şi poate lua singur: iertarea. Asta, desigur, dacă şi-o doreşte cineva. Nu se dă iertarea celor ce nu o cer.

Ajuns aici, mai fac o paranteză. Există o altă părere că Biserica practică plata iertării. Istoria consemnează practicarea indulgenţelor, dar nu în teologia ortodoxă. Nedorind să intru în polemici confesionale, las teologilor catolici să explice ce şi cum. Dacă, însă, ne referim la donaţia pe care credinciosul ortodox o face Bisericii, ea nu se intercondiţionează cu iertarea. Destinaţia ei este întreţinerea cultului care îţi oferă, gratis, iertarea. Căci, da, iertarea este un dar, dar slujitorii care o oferă trebuie să se întreţină. Ca şi medicii, profesorii şi alţi binefăcători ai omenirii. Cum preotului nu-i este îngăduit să obţină venituri din afaceri lumeşti, singura soluţie rămâne întreţinerea sa de către credincioşi. Cum ştiu că tema este una fierbinte, la nevoie o pot dezvolta.

Mai rămâne un lucru de lămurit. De unde termenul de Moşi? De la faptul că, în mod firesc, cei care pleacă de aici sunt persoane în vârstă. Numiţi popular şi „moşi” termenul nu are deloc conotaţie peiorativă, cum, din păcate, mai auzi în gura tinerilor „cool” şi rebeli, desemnând ceva perimat, învechit, uzat. În realitate, vârsta bătrâneţii presupune acumularea unei înţelepciuni şi a unei experienţe de viaţă utile celor mai tineri. Vorba veche spune că Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Timpurile materialiste au schimbat sensul. Moşii de azi presupun pensii, întreţinere, deci cheltuială, spre care nu prea mai sunt dispuşi cei în floarea vârstei,  aflaţi în plină campanie de acumulare de fonduri pentru ei înşişi. Aşa că, ei sunt priviţi ca o povară, ca nişte inutilităţi.

E drept că, din nefericire, anii de ateism materialist au construit multora o tinereţe sau bătrâneţe urâtă, lipsită de frumuseţea divină a sfinţeniei şi impregnată doar de materialism ştiinţific rece şi crud. Iar pe măsură ce te apropii de finalul acestei vieţi, începi să te întrebi dacă nu cumva e şi altfel. Căci toţi vom lăsa această lume şi vom merge. . . către ceea ce am crezut fiecare. Iar când ai crezut numai în materie şi ajungi la momentul de rămâi fără ea, atunci treaba se complică urât. Însă, asta nu este un motiv întemeiat pentru a-i urî pe aceşti înşelaţi ai materialismului şi a le dori sfârşitul cât mai grabnic.

Căci cine doreşte sfârşitul grabnic al cuiva, nici nu-l va iubi ca să-l pomenească între cei adormiţi. În fond, pomenirea moşilor este un act de dragoste. Iar cine nu înţelege şi nu trăieşte dragostea, acela va muri, din păcate, trist şi însingurat. Numai dragostea ne plineşte fiinţa.

Aşadar, să ne pomenim moşii şi strămoşii, ca să oferim pildă celor mai tineri, ca la rândul lor, şi ei să nu ne uite pe noi.

PS. Îmi cer iertare pentru lungimea textului, poate unii cititori vor fi nemulţumiţi. Însă anumite probleme profunde şi delicate trebuie tratate mai în amănunt, pentru a fi, sper eu, corect înţelese. Şi încă ar mai fi fost de scris. . . Vă mulţumesc.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite