Moartea strălucitoare
0„Nu ştiu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este acelaşi lucru, despre ce? Ne căsătorisem recent. Încă mai mergeam pe stradă ţinându-ne de mână, chiar dacă ne duceam la magazin. Mereu amândoi. Eu îi spuneam lui: «Te iubesc!». Dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam“. Aşa începe primul monolog din volumul „Dezastrul de la Cernobîl“, de Svetlana Aleksievici (Editura Corint).
M-am apucat să o recitesc (şi în cazul acestui volum – să o citesc) pe autoare după ce am aflat cu bucurie că este invitată la „Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi“ (FILIT), care se va desfăşura în perioada 4-8 octombrie şi care chiar e de neratat. Scriitoarea şi jurnalista din Belarus Svetlana Aleksievici a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015, la vârsta de 67 de ani, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“.
O să fiu sinceră: lectura cărţii „Dezastrul de la Cernobîl“ e un chin. Un chin necesar, care se comite încetul cu încetul, nu în doze mari, nu în singurătate, nu seara, nu când te apucă anxietatea. Volumul e compus dintr-o serie de monologuri, unele chiar ale autoarei, în care voci fără chip, poate chiar şi fără nume, îşi povestesc experienţa traumatizantă a exploziei reactorului 4 de la Cernobîl. Efectele devastatoare ale catastrofei nucleare descrise sunt dincolo de orice film documentar, dincolo de orice articol citit vreodată despre subiect.
Oamenii povestesc cum şi-au pierdut soţii, copiii, părinţii, casele, vieţile. Mulţi sunt la rândul lor pe moarte la momentul intervievării, unii s-au întors în locurile natale, încărcate de radiaţii, şi locuiesc acolo, pentru că nu şi-au găsit un alt colţişor pe pământ. Alţii îşi amintesc cum au fost trimişi, fără costume de protecţie, să cureţe zona afectată, să îngroape casele şi grădinile, să alunge oamenii, să împuşte câinii, pisicile, caii. Sunt agricultori, medici, pompieri sau soldaţi, soţii, asistente şi bătrâne ale nimănui. Sunt ingineri, muncitori, mame care au născut copii bolnavi, taţi ale căror vieţi au rămas blocate într-un singur punct.
E o apăsare a morţii, o strălucire radioactivă şi o adâncime în care trebuie să fii pregătit să pătrunzi. „La spital, ultimele două zile. Îi ridicam mâna, iar osul se mişca, se legăna osul, ţesuturile de pe trup se dezlipiseră de el. Bucăţele de plămâni, bucăţele de ficat îi ieşeau pe gură. Se îneca cu propriile măruntaie. Îmi înfăşuram mâna cu un bandaj şi i-o băgam în gură şi numai eu ştiu ce scoteam de acolo. Aşa ceva nu se poate povesti! Aşa ceva nu se poate descrie.“
Cartea poartă cu ea o traumă enormă, de dimensiuni planetare, şi, dincolo de durere, dincolo de nepăsarea autorităţilor, dincolo de frică, este şi despre puterea de a merge mai departe. Cu moartea în burtă, cu groaza în picioare, cu membre lipsă, cu găuri în creier, iată că oamenii Svetlanei Aleksievici fac nişte eforturi monstruoase şi pur şi simplu uneori merg mai departe.
Pe Svetlana Aleksievici o veţi găsi tradusă la Editura Litera, cu volumele „Ultimii martori“, „Soldaţii de zinc“ sau „Războiul nu are chip de femeie“. Şi dacă tot am amintit de o câştigătoare de Nobel invitată la FILIT, nu poate fi uitat un al doilea invitat, chinezul Gao Xingjian, scriitor şi critic care a câştigat Nobelul în anul 2000 şi care locuieşte în Franţa.