Moartea are cetăţenie franceză!

0
0
Atentat la Universitatea „Garissa” din nordul Kenyei, la graniţa cu Somalia  FOTO AP
Atentat la Universitatea „Garissa” din nordul Kenyei, la graniţa cu Somalia  FOTO AP

Cu trei luni în urma, descopeream cu toţii o etichetă nouă cu iz ontologic: deveneam „Je suis Charlie!” Era un mod de a ne îndolia simbolic, dar şi de a ne exprima furia, mâhnirea, perplexitatea, îngrijorarea că absurditatea nu are margini.

Ca de fiecare dată, cu recurenţa sinistră a evenimentelor sfârşite cu morţi neînţelese, redecopeream unitatea în faţa absurdului.  Unitate în neputinţă - noua mantră europeană! Eram toţi #jesuischarlie şi respingeam cu patimă tot ceea ce ne-ar fi putut relativiza sau bemola convingerile. Era periculos şi inadecvat să te poziţionezi diferit; deveneai antipatic, fanatic, imoral, anti-democrat, islamist, anti-umanist chiar. Erai pur şi simplu greşit.

Cu trei zile în urmă, 147 de oameni au fost masacraţi în campusul Universităţii Garrisa, din nordul Kenyei, aproape de graniţa cu Somalia. Cei mai mulţi dintre ei, studenţi. Cei mai mulţi dintre aceştia, executaţi  în timp ce ce aflau în sălile de curs şi în dormitoare, 17 dintre aceştia,  împuşcati mortal în Biserica din campus. Câţiva dintre cei 147 de morţi, posibil cei mai multi, creştini. Dintre cei 815 studenţi ai universităţii, din estimarile curente, 500 au reuşit să scape în timpul atacului, iar 79 au fost răniţi. Atacul a fost revendicat de gruparea islamistă Al-Shabab, responsabilă şi pentru ultimul atentat din centrul comercial Westgate, când 67 de kenyeini au fost ucişi. Atacurile vin pe fondul relaţiei tensionate între Kenya şi Somalia, tensiunea culminând în  anul 2011, odată cu trimiterea unor trupe kenyene în Somalia pentru a asigura securitatea la graniţă şi a pune capăt răpirilor creştinilor din Kenya de către Al-Shabab.

S-a murit şi în Franţa, şi în Kenya. Ba chiar, oricât de cinic ar suna, în Kenya s-a murit mai mult, de zece ori mai mult, deşi morţile nu se numără. S-a glosat mult şi compasiv pe marginea mortii jurnaliştilor de la Charlie Hebdo. S-au scris texte lungi, s-au aprins candele, s-au înlocuit streaguri, s-au ţinut momente de reculegere şi tăceri pline de deferenţă ca într-un Babel al reculegerii, 2 milioane de oameni au mărşăluit în Paris, 40 de şefi de stat s-au adunat pentru a da un semnal de unitate şi a demonstra că Europa traversează un doliu colectiv. 8 milioane de copii ale publicaţiei Charlie Hebdo au fost vândute, de o sută de ori mai multe decât în mod normal. Şi era firesc ca lucrurile să stea aşa.

S-a tăcut, însă, vast şi nedrept despre morţile studenţilor kenyeni. Şi e o tăcere meschină, de la foarte mare distanţă; o tacerea arogantă, fără breşe de empatie.

Sigur, empatia nu se găseşte în cărti şi nici nu se predă în şcoli. Însă, în Săptămâna Patimilor pentru unii dintre noi, în care ne exersăm mila şi iubirea faţă de aproapele nostru, am uitat tocmai că aproapele nu desemnează distanţa, ci ne e egalul în absolut. Şi putem să rămânem „Je suis Charlie!”, dar e o datorie morală să fim şi „Je suis Khabbatta!” sau orice alt nume al unei studente sau al unui student kenyan ucis în urmă cu trei zile.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite