Mitul şi persoana. Despre Eminescu, Caragiale şi alţi diavoli

Săptămîna asta am fost preocupat de Eminescu. Adică de poezie. Adică de poeţi. Adică de oameni. Adică de cultură.

Am devenit entuziasmat cînd am citit postarea Ioanei Both, articolul Adinei Diniţoiu. Recent, am cumpărat Amintiri despre Caragiale şi îmi place foarte mult.

Cînd termin de scris, îmi spăl creierii cu televiziunea. Ieri şi alaltăieri, s-a întîmplat să butonez pe Eugen Simion care pe diferite canale a plîns „demitizarea” lui Eminescu, şi de fapt a tot ceea ce înseamnă literatură română. Iar eu, căruia i se face părul statuie ecvestră cînd aud de mituri în legătură cu scriitori, nu înţeleg cum într-o cultură în care unul dintre „marii clasici” e cel mai acid umoralist din lume mai putem să purtăm discuţia asta.

Să nu creadă nimeni că sunt un maghiar care se bucură cînd se prăbuşesc miturile româneşti. Rar am fost mai fericit ca atunci cînd într-un volum redactat de istoricul Tamás Katona despre martirii de la Arad am citit că în timpul detenţiei unul dintre ei s-a uşurat în cutia binoclului său, neavînd altă posibilitate.

De ce? Pentru că sunt un măgar pervers? Pentru că mă bucur dacă un poet naţional bea de se stinge? Pentru că mă bucur dacă un erou îşi face nevoile? Nu, nu pentru asta, nu pentru faptele goale. Ci deoarece din asemenea pasiuni şi gesturi devine poetul şi eroul — om, adică un personaj agreabil, uman. Cine a mai văzut ”poet” sau ”erou” în stare pură?! Cine nu a văzut elevi plictisiţi de ”poeţi naţionali” frumoşi, geniali, stîlpi morali ai societăţii? Însuşi sărmanul Caragiale riscă să devină un şef de scară nesărat.

Sunt întru totul de acord cu Nabokov: ca să citeşti literatură, trebuie să ai un germen al frumosului, să nu repeţi obsesiv întrebarea: ”ei, şi ce?!” O ţărancă porneşte în căutarea soţului ei dispărut — ei, şi ce?! Un amărît vrea să-şi găsească odihna veşnică la malul mării — ei, şi ce?! Dar ca să citeşti, mai trebuie şi să personalizezi, să înţelegi că orice vers, orice rînd, orice problemă e versul tău, rîndul tău, problema ta, nu al unui om care nu e destul că a murit de secole, a mai fost şi perfect. 

Trebuie să avem forţa să ni-l imaginăm, să ni-l putem imagina pe Eminescu stînd în celălalt fotoliu, fără chipul şi melancolia lui Adrian Pintea (un actor genial îndrumat de un mit stupid), picior peste picior. ”Era un diavol!” — pentru mine, replica asta însufleţită a Cellei Delavrancea despre Caragiale citată de Mircea Iorgulescu spune oricînd mai mult despre orice scriitor decît văicărelile idolatrizante ale academicianilor.