Mitul „epocii de aur” interbelice

Românii sunt un popor nostalgic. Privesc prea puţin spre viitor şi prea mult spre trecut, dar nu pentru a se cunoaşte pe sine, ci într-un mod alterat, visând la o perioadă ce pare ideală.

Nimic mai fals. Democraţia interbelică, născută din Constituţia de la 1923, a fost tot atât de originală cât cea de după 1990. Toate alegerile organizate după 1923 au fost câştigate de guvernul desemnat de suveran, după care apărea şi Parlamentul. Curat democratic! Când guvernul desemnat de Carol al II-lea, condus de Gheorghe Tătărescu, a pierdut alegerile în decembrie 1937, a fost un şoc pentru opinia publică.  Funestul personaj Carol a decis atunci că nu mai e cazul să se mimeze democraţia. 

Despre felul în care se organizau alegerile ne vorbeşte marele diplomat Grigore Gafencu, pe care îl recomand drept lectură obligatorie ministrului nostru de externe (deşi e cam tardiv):

„Mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de maistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, deslănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită. S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători”.

Gafencu a trimis o telegramă de protest către preşedintele Consiliului de Miniştri, la acea dată funcţie ocupată de Nicolae Iorga, care i-a răspuns, sec: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Într-adevăr!

S-a spus că în perioada interbelică am avut o economie înfloritoare. Cei mai buni ani, îndeosebi pentru industrie, au fost între sfărşitul crizei economice şi declanşarea războiului. Indicele producţiei industriale, raportat la 100 în 1929, scade la 91 în 1931 şi la 97 în 1932, pentru a atinge 141 în 1938 (139 în 1939). Deşi o ţară relativ mare, în termenii dezvoltării eram printre ultimii. Potrivit unor estimări aproximative, produsul intern brut în anul de maximă dezvoltare, 1938, a fost în România 76 de dolari, în Bulgaria - 68, Ungaria - 111, Germania - 338.

Celebra reformă agrară a fost un fiasco: proprietatea ţărănească a fost fărâmiţată, proces accentuat ulterior prin moştenirile succesive. Raportul demografic era aproape neschimbat din Evul Mediu: 80% populaţie rurală. Mai mult de jumătate dintre ţărani aveau sub trei hectare, randamentul agricol fiind cel mai scăzut din Europa, mai slab chiar decât Bulgaria. Producţia de cereale a scăzut astfel în întreaga perioadă interbelică.

Indicatorii socio-culturali se prezentau îngrijorător chiar şi pentru contemporani. Aveam cea mai mare natalitate şi cea mai mare mortalitate din Europa, inclusv mortalitate infantilă. Aveam şi cel mai mare număr de analfabeţi: în 1930, doar 57% dintre locuitorii României (evident, trecuţi de şapte ani) erau ştiutori de carte, iar dintre aceştia, 85,1% nu parcurseseră decât ciclul primar, în întregime sau parţial. Per ansamblu, doar un român din zece depăşise nivelul şcolii primare.

Acum ajungem la argumentul suprem: dar în perioada interbelică avem o pleiadă de intelectuali străluciţi, singura generaţie care ajunge la o valoare universală: Eliade, Cioran, Brâncuşi şi atâţia alţii. E adevărat, dar rămân doar o elită ruptă de marea masă a populaţiei. Nu pot schimba starea culturală de care aminteam, fără a fi vina lor, ci a unui sistem aflat într-o fază de subdezvoltare, după chipul şi asemănarea societăţii.

Trecutul trebuie înţeles, nu repetat. Asta dacă vrem să progresăm. Vrem, într-adevăr?