Mircea Diaconu - civilul indezirabil

Dincolo de PNL, liste de candidaţi şi voturi, cazul Mircea Diaconu este o piatră de încercare pentru societatea civilă. Cel mai important este dacă marele artist şi spirit civic deopotrivă va reuşi să strângă semnăturile necesare pentru a candida la Parlamentul European. Chiar mai important decât dacă va obţine şi voturile pentru a accede în PE!

Ameninţări şi scuze. Toate voalate

„Cine participă la această acţiune de strângere de semnături, de promovare a candidaturii domnului Mircea Diaconu, încalcă legea şi împiedică înfăptuirea justiţiei”, a spus Horia Georgescu, preşedintele ANI.

Dar despre Horică se poate spune că este un om cu o integritate morală josnică, aşa cum arătam aici.

Pe de altă parte, Antonescu, figura publică de la care te aşteptai să-l sprijine cel mai tare pe actor, a spus că „Mircea Diaconu se află sub efectul unei sentinţe definitive a ÎCCJ, care îi interzice domnului Mircea Diaconu de a ocupa o funcţie de demnitate publică până în iunie 2015. Am avut toate bunele intenţii”. Şi a adăugat, după câteva ore, într-un interviu televizat: „nu este vorba de decizia ANI, ci de o sentinţă, o decizie cu forţă de sentinţă a ICCJ, definitivă şi irevocabilă”.

Despre Antonescu aş putea spune că este superficial, prost informat sau măcar nepriceput în a citi nişte hotărâri judecătoreşti şi a înţelege o lege. Iată mai jos de ce.

Dosarele „Diaconu” sunt publice. Şi nu-s penale!

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa din18 martie 2013 în dosarul 7486/1/2012: „Admite excepţia necompetenţei după calitatea persoanei privind pe inculpatul Diaconu Mircea. Trimite cauza privind pe inculpatul Diaconu Mircea, trimis în judecată pentru săvârşirea a cinci infracţiuni de conflict de interese prevăzute de art. 2531 Cod penal cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal, spre competentă soluţionare, la Curtea de Apel Bucureşti. (...) Definitivă.”

Pe scurt, ÎCCJ constată că Diaconu Mircea este trimis în judecată pentru cinci fapte penale, dar nu socoteşte că e de competenţa ei să le judece de vreme ce actorul nu mai era parlamentar, ci simplu cetăţean. Aşa că a remis cauza către Curtea de Apel Bucureşti.

CAB, în dosarul 2282/2/2013, se pronunţă pe 13 martie 2014: „În baza art. 396 alin. 5 C.p.p. raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi art. 181 C.p. din 1969, ACHITĂ pe inculpatul Diaconu Mircea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de conflict de interese prevăzute de art. 2531 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 33 lit. a C. pen. din 1969 şi art. 5 C.p. În baza art. 181 al. 3 C. pen. din 1969 rap. la art. 91 lit. c C.pen. din 1969 aplică inculpatului amendă administrativă în cuantum de 1.000 de lei.”

Deci, conflictul de interese a fost ACHITAT. Evident, acesta există, dar NU E SOCOTIT infracţiune, ci contravenţie, aplicându-se doar amendă administrativă.

Cât priveşte starea de incompatibilitate constatată de ANI, ÎCCJ spune în dosarul 6014/1/2012: „Respinge contestaţia în anulare (...) Irevocabilă.” Această sentinţă respingea un recurs. Care, la rândul său, fusese declarat împotriva unei sentinţe de fond a CAB. Care sentinţă conchidea că „dat fiind avizul oferit de Senat, reclamantul NU ESTE responsabil din punct de vedere contravenţional, civil sau disciplinar pentru situaţia constatată". Şi mai reşinea că „deşi reclamantul NU ARE nicio culpă în situaţia dată, în mod obiectiv, raportul de evaluare a constatat corect o stare de incompatibilitate.” Deci nu a constatat-o „subiectiv”, adică având drept făptaş un subiect, o persoană, în limbaj juridic.

Aşadar, nu e nimeni vinovat, ci legea că a survenit la mijloc de legislatură iar instituţiile însele n-au ştiut cum s-o aplice. Deci, dacă nu e individul vinovat, de ce să-l pedepsim pe el? Mai ales că niciuna dintre sentinţe nu-i interzice reclamantului Mircea Diaconu vreun drept, cu atât mai puţin cele electorale!

Interdicţii inexistente

De vreme ce Mircea Diaconu s-a făcut vinovat de un conflict de interese, fie el şi nepenal, înseamnă că trebuie să suporte consecinţele legii. Inclusiv ale Legii 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice (legea ANI).

În aceasta, la articolul 25 alineatul 2 aflăm că: „Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decazută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioada de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului.”

Aşadar, foarte clar, chiar şi pentru giumbicşi, că legea EXCEPTEAZĂ de la restricţii dreptul de a fi ales. Eventual, conform frazelor finale, ar putea interzice, cel mult, accesul la aceeaşi funcţia/demnitatea în care s-a realizat conflictul de interese. Ce a fost domnul Mircea Diaconu? Director de teatru şi senator, parlamentar al României. A fost cumva parlamentar european?

Precedent în coadă de peşte

Mai nou, a ieşit la iveală şi cum s-au petrecut lucrurile înainte de sentinţele de mai sus, la alegerile parlamentare din 2012.

Antonescu l-a vrut pe Mircea Diaconu pe liste, dar Ponta s-a opus pe motivul Legii 176. Alternativ, PNL a propus ca Diaconu să candideze deputat, şi nu senator, ca să nu fie aceeaşi funcţie cu cea în care s-a realizat pretinsul conflict de interese. Ponta a insistat că nu e cazul să „rişte”.

Atunci, Mircea Diaconu a făcut o adresă către Biroul Electoral Central, să i se precizeze dacă poate candida sau nu. Răspunsul a fost că judecătorii nu se pot pronunţa dacă nu se depune efectiv candidatura. Şi, ca să nu „rişte”, Ponta şi Antonescu au lăsat-o în coadă de peşte, scoţându-l pe actor de pe lista USL.

Aşadar, cu toate sentinţele, totuşi nicio instanţă competentă nu s-a pronunţat până acum asupra... compatibilităţii lui Mircea Diaconu cu un nou mandat de parlamentar!.

De ce să ne temem de „sentinţa” cetăţenilor?

Şi nu mă refer la a „călca în picioare o decizie a justiţiei” prin „votul popular” materializat în semnături, cum acuză Horică. Ci la a da posibilitatea celor cinci judecători de la BEC de a tranşa odată chestiunea Diaconu. Iar aceasta, după cum se vede, nu se poate întâmpla decât dacă actorul ajunge să-şi depună candidatura. Iar candidatura nu poate fi depusă fără semnături.

Pentru noi, cetăţenii, mai mult decât folosul de pe urma parlamentarului european Mircea Diaconu ar conta rezoluţia finală, indiferent dacă aceasta i-ar fi sau nu favorabilă. Fiindcă am putea vedea clar cine are dreptate, ANI sau cetăţeanul Diaconu Mircea.

Şi chiar dacă judecătorii BEC ar da o sentinţă nedreaptă, cum se dau multe în România, Mircea Diaconu ar putea-o contesta, inclusiv la CEDO. Dacă nu şi-ar depune candidatura, ce-ar putea contesta? Interpretările juridice ale lui Ponta sau Antonescu? Ameninţările din vorbele zburătăcite de Horică? Propria inacţiune? Nu mai bine să încerci şi să nu reuşeşti decât să regreţi mereu că n-ai încercat?

Apusul nulităţilor de pe listele de partid

Forţând pronunţarea asupra candidaturii maestrului, societatea civilă va avea imaginea clară. Este Mircea Diaconu e un biet cetăţean care nu înţelege sistemul legislativ şi vrea doar să-şi satisfacă o ambiţie politică? Sau este un om puternic, căruia i se neagă nişte drepturi legitime şi are tăria de a se lupta cu un sistem abuziv?

Pentru că există temeri, deopotrivă numeroase şi justificate de experienţa celor 24 de ani de democraţie originală. Temeri că cei nepătaţi, neşantajabili, nemanevrabili nu sunt doriţi în fruntea societăţii. Ba există şi exemple că instituţii de fortă ale statului îşi bat joc de soarta cetăţenilor incomozi pentru tot felul de căţăraţi la putere. Mai rău, felul în care arată ţara demonstrează că valorile ei umane sunt distribuite răsturnat pe treptele deciziei.

Dacă Mircea Diaconu obţine cele 100 de mii de semnături, societatea românească ar putea evolua altfel, dintr-un punct de cotitură. De aici înainte va exista mereu o şansă pentru „Vaclav Havelii” României. Ar putea fi finalul nulităţilor ce se ascund pe liste de partid. Fiindcă vor avea concurenţă serioasă.Oameni de ştiinţă, de cultură, personalităţi recunoscute ale societăţii, cu spirit civic la purtător, îşi pot vor putea revendica eligibilitatea. Apelând la votul popular chiar şi atunci când partidele nu-i vor sau nu îi pot susţine. Sau când instituţii scăpate de sub controlul cetăţenilor se îndreaptă chiar împotriva acestora.