Mihai Goţiu: Câţi primari proşti şi câţi primari deştepţi are România?

Plimbaţi-vă prin oraşele României. Prin cele mai mari şi prin cele mai mici. Şi luaţi ca etalon următoarele facilităţi: în câte veţi găsi fântâni arteziene (construite în ultimul deceniu) şi în câte piste pentru biciclişti şi pietonale. Şi acum să vă spun cum văd eu lucrurile.

Fântânile arteziene (dincolo de gustul lor mai mult sau mai puţin îndoielnic) sunt un simbol al risipei. În cele mai multe cazuri fac inutilizabile pieţele publice, pe care le acaparează (sunt puţine exemple în care acestea se reduc la nişte ţâşnitori printre care aleargă copiii). În astfel de pieţe cu fântâni arteziene spectaculoase singurul lucru pe care îl poţi face e să te holbezi la jocul de lumini şi de jeturi. Dar oamenii stau pe margine şi nu interacţionează. Dincolo de costurile de construcţie şi cele de energie, apa în sine este una reziduală (din cauza substanţelor cu care e tratată). Aşadar, risipă de la un capăt la altul, şi un spaţiu public mort, că din cauza fântânilor nu ai loc de un concert, de o proiecţie de film seara, de un târg de carte etc. – adică acel gen de evenimente care îi aduc împreună pe membrii unei comunităţi şi îi ajută să interacţioneze, să se cunoască unii pe alţii. Singurul beneficiu e acela că te poţi holba la spectacolul funebru (cum spuneam, apa respectivă e moartă) al jeturilor.

Pistele pentru biciclete şi spaţiile pietonale generoase sunt exact la polul opus. Nu mai e un secret, sunt suficiente studii, apărute şi la noi, care arată că amenajarea pistelor de biciclete costă mai nimic în raport cu orice altă investiţie în infrastructura unui oraş. Că aceste costuri se recuperează cu vârf şi îndesat din economiile care se fac la bugetele de sănătate (efect atât al reducerii poluării, cât şi al exerciţiului fizic). Că, în ciuda supărării iniţiale a şoferilor înrăiţi, până la urmă şi aceştia sunt mulţumiţi – cu cât sunt mai multe piste pentru biciclete, cu atât se reduce şi traficul în zonele centrale şi rămân mai multe locuri de parcare disponibile pentru cei care se încăpăţânează să vină cu maşina în centru.

Pietonalele se înscriu în aceeaşi categorie a costurilor scăzute de amenajare, cu efecte benefice asupra comunităţii (mai multă interacţiune şi socializare, creştere a calităţii vieţii, beneficii economice pentru zona pietonalizată, implicit pentru oraş etc.). Din nou, supărarea şoferilor se estompează în timp (în câteva luni îşi găsesc alte trasee). Singurul lucru pe care trebuie să-l facă autorităţile pentru a trece peste iritarea iniţială (a unor şoferi) e să închidă traficul în astfel de zone cu caracter temporar (ca experiment), pe jumătate de an. După trecerea acestei perioade vor constata că majoritatea populaţiei va opta pentru închiderea permanenentă (am avut ocazia să văd un astfel de experiment, anul trecut, la Viena; iniţial, Primăria a întâmpinat o puternică opoziţie pentru pietonalizarea celebrei artere de shopping şi turistică Mariahilferstrasse; cei care se opuneau erau proprietarii magazinelor şi restaurantelor, cărora le era teamă ca nu care cumva să-şi piardă clienţii pe motiv că nu pot ajunge cu maşina până în gura magazinului/restaurantului; după cum era previzibil, numărul clienţilor nu doar că a scăzut, ci a crescut, ba mai mult, a crescut timpul petrecut de aceştia în zonă şi, implicit, şi încasările; sondajele făcute la finalul perioadei de probă au arătat că majoritatea vienezilor doreau permanentizarea pietonalizării).

Desigur, vă puteţi întreba, de ce ignoră autorităţile locale toate aceste avantaje evidente? Şi sunt mai multe răspunsuri. În cazul artezienelor, spectaculozitatea lor înşeală ochiul şi gândirea. Da, crează o falsă impresie de bunăstare (ca orice cheltuială de lux), şi implicit aduc voturi. Iar dacă în pieţele respective nu au fost organizate înainte activităţi şi evenimente, cei mai mulţi oameni nici nu conştientizează că pierd ceva. Pistele pentru biciclete şi pietonalizările au inconvenientul că sunt prea… ieftine. Adică firmele ”de casă” câştigă prea puţin, iar ”comisioanele” sunt nesemnificative. Nici pe departe nu se compară cu sutele de milioane ”investite” într-o pasarelă, pasaj supra sau subteran, extinderi megalomanice de benzi de circulaţie auto. Iar falsitatea argumentului conform căruia aceste lucrări de infrastructură ar fluidiza circulaţia auto e înţeleasă de puţini oameni (în realitate, toate aceste aşa-zise lucrări de ”fluidizare” a circulaţiei în zonele centrale, nu fac decât să crească numărul de maşini, a necesarului de locuri de parcare, a poluării, într-o spirală care scapă la un moment dat de sub control).

Şi, totuşi, de ce spun, la final, că numărând fântânile arteziene, respectiv kilometrii de piste de biciclete şi zone pietonale dintr-un oraş putem stabili numărul de primari proşti şi numărul de primari deştepţi din România? Pentru că, până la urmă, calitatea vieţiurii într-un oraş nu depinde doar de factorul economic. O viaţă comunitară mult mai intensă şi mai sănătoasă are propria contribuţie la calitatea locuirii (nu e deloc întâmplător că ţările şi oraşele cele mai bogate nu se află şi pe primele locuri şi în topurile ţărilor şi oraşelor cu cei mai fericiţi cetăţeni). Iar o creştere reală a calităţii vieţii într-un oraş, îţi aduce şi voturi. Şi atunci, nu e prost primarul care susţine proiecte costisitoare, inutile, distructive, riscându-şi libertatea, pentru a-şi asigura ”comisioanele” pe care le foloseşte apoi pentru a manipula în campaniile electorale, când cu câteva milioane sau zeci de milioane de euro investiţi inteligent (din bani publici) ar câştiga mult mai multe voturi?

Acum, vă rog să număraţi câte arteziene şi/sau proiecte megalomanice de infrastructură număraţi în oraşul fiecăruia dintre voi, şi câţi kilometri de piste pentru biciclete şi pietonale în zonele centrale găsiţi. Şi să-mi spuneţi dacă aveţi norocul unui primar prost sau deştept.

Comentează acest text pe Romaniacurata.ro!