Mihaela Ursuleasa. A fost frumos, a rămas un vis...

Pentru publicul amator, Mihaela Ursuleasa a fost un exemplu tipic de copil minune. A răsărit în viaţa muzicală foarte devreme, când ceilalţi copii îşi trăiesc frenetic jocurile vârstei.

S-a născut în anul 1978 la Braşov, în familia unui cunoscut violonist, interpret de caffé-concert. A început să cânte la pian la 5 ani şi a fost încredinţată vestitei profesoare Stela Drăgulin. Timp de opt ani, aceasta a modelat-o potrivit sistemului său personal de antrenament al talentelor precoce. Curând, Mihaela a devenit o stea, reprezentând emblema şcolii Drăgulin. La 10 ani cânta Passacaglia de Haendel  în sala de concerte a Conservatorului bucureştean, în prezenţa maestrului Sergiu Celibidache. La 12 ani apărea pe scenele cele mai importante ale ţării, cu performanţe care sfidau înţelegerea normală a ideii de pianist concertist. A făcut senzaţie la acea vreme cântând, spre exemplu, Concertul al treilea, în do minor de Beethoven şi Rapsodia de Rachmaninov pe o temă de Paganini. În faţa pianului se afla o mogâldeaţă brunetă, prevăzută cu o claie mişcătoare de păr negru. Nu numai degetele, dar capul şi trunchiul ei întreg se mişcau fără încetare într-un fel de beţie a valurilor de foc ce veneau dinăuntrul fiinţei. Ceea ce ieşea din acest tumult, era o curgere sonoră incredibilă. Sunetul era puternic, prezent şi se înfigea în urechi cu o pregnanţă uimitoare. Ca interpretare muzicală, totul era pus la punct, fiecare detaliu îşi găsea locul potrivit. Era un fel de miracol, pentru că, dacă închideai ochii, auzeai o interpretare pasională a lui Beethoven şi a lui Rachmaninov, plină de strălucire virtuoză, a unui concertist matur, consumat, iar dacă te uitai pe scenă, te izbea frământarea unui mic vulcan gata de erupţie, dintr-o mână de copil. Între cele două imagini, cea sonoră şi cea vizuală, nu-ţi venea să crezi că ar putea exista vreo legătură.

Anii au trecut. Copilul minune a obţinut toate premiile posibile în competiţiile din România şi, în mod necesar, lumea a început să i se deschidă. Claudio Abbado o remarcă şi îi oferă şansa  de a studia în continuare cu o bursă la Viena. Urmează o perioadă dificilă de adaptare şi remodelare psihologică. Mihaela intră la Conservatorul vienez în 1984 şi studiază aici cu profesorul Heinz Medjimorec, într-un stil cu totul opus faţă de maniera precedentă. Foarte important, în paralel învaţă la liceu, încercând să-şi normalizeze relaţia cu lumea culturală şi, în primul rând, să se construiască pe sine ca o persoană cu faţete diverse. Drept încununare a efortului depus, obţine în anul 1999 premiul „Clara Haskil”, la concursul  omonim din Elveţia, competiţie de o duritate fără egal, fiindcă toţi cei 120 de concurenţi luptau pentru un premiu unic. Victoria repurtată o propulsează în grupul pianiştilor internaţionali de top. Între timp iubeşte, se căsătoreşte, devine mamă. Am ascultat-o şi în această epocă a vieţii. Devenise o tânără femeie frumoasă, plină de vitalitate.

Cântatul ei era tot vulcanic, zbuciumul dinăuntru se exterioriza la fel de „expresionist”. Ce se schimbase? Îşi lărgise repertoriul, şi, poate intervenise o anumită echilibrare,  un efort de reflexivitate, o năzuinţă de a oferi şi altceva, pe lângă imaginea forţei telurice, greu  de îmblânzit, gata să iasă de sub controlul voinţei de ordine. Şi acum făcea tot ce trebuie, muzica era acolo, prezentă în trăirea de foc a temperamentului ei. Ca şi odinioară, dar oarecum altfel decât la 12 ani, în timp ce cânta, capul i se apleca uneori asupra clapelor până aproape să le atingă. Ce taine le şoptea, cum le vrăjea?

Nu putem şti ce o nemulţumea şi care erau suferinţele ei profunde. Căci de la o vreme, era tot mai abătută,  avea momente de depresie ce alternau cu stări tonice, încărcate de energia ei spectaculoasă. Această notă de tristeţe care creştea cu trecerea timpului a pregătit sfârşitul iminent, care a venit totuşi abrupt, cauzat se pare, de o hemoragie cerebrală.

Alunecarea în spaţiile de dincolo, în singurătate, la 2 august 2012, a şocat pe toată lumea care o iubea şi aştepta să se bucure încă mulţi ani de darurile artei sale. A tăcut la vârsta de aproape 34 de ani, pe când ar fi trebuit ca viaţa matură abia să înceapă. A lăsat o copilă orfană, o mamă îndurerată şi un mare număr de admiratori, care îi vor duce dorul. A fost frumos, a rămas un vis…