Interviu „Meseria de actor m-a învățat să lucrez în echipă. Acesta este un avantaj, unul palpabil, observabil de toată lumea și în rolul de ministru”
0Oltea Şerban-Pârâu : După o lună şi jumătate de la preluarea mandatului, au ajuns publice câteva subiecte arzătoare ale culturii din România, iar alte câteva subiecte nu au ieşit în afara zidurilor ministerului, deşi poate ar merita să intre în atenţia publică. Voi reveni la câteva dintre acestea. Având în vedere blocajul actual privind circulația obiectelor de patrimoniu din categoria Tezaur, amplificat de furtul coifului de la Coțofenești din Muzeul din Drents și temerile unor manageri de a-și asuma responsabilitățile în acest sens, ce măsuri ar trebui luate pentru deblocarea situației, pentru asigurarea atât a protecției, cât și a valorificării acestor bunuri în circuitul internațional?
András Demeter : Indiferent cine ce intenții are de a modifica o legislație, până când legislația nouă nu apare și nu produce efecte juridice, se aplică legea existentă. Iar actualmente, legea este neschimbată. Legislația este făcută în așa fel încât lucrurile să aibă loc, să se întâmple.
O.S.P.: Deci totul este o chestie psihologică?
A.D. : Orice altă decizie a fost o decizie abuzivă, născută fie dintr-o sperietură, fie din orice alt motiv, indiferent că vorbim de legea managementului sau de exporturile temporare de diverse bunuri, cu sau fără valoare de tezaur. O decizie pripită, luată de altfel informal, pentru că nu există documente plecate din Ministerul Culturii care să interzică aceste exporturi temporare, sau care să interzică, de exemplu, organizarea concursului sau efectuarea evaluărilor în management. În acest moment, e totul “pe vorbe”, născute din diverse dorințe, diverse vise. Și eu am vise, și eu consider că multe acte normative trebuie aduse în contemporaneitate, modificate, completate, nuanțate. Dar, repet, până când astfel de inițiative capătă o formă și, mai mult, dovedesc putere juridică, altfel spus, intră în circuitul civil, până atunci se aplică legea existentă.
O.S.P.: Mai este puțin și încep stagiunile. Cum considerați că trebuie gestionată de către instituțiile de cultură situaţia generată de semnarea în primăvara 2025 a noului contract colectiv de muncă în cultură, care prevede plăţi suplimentare pentru muncă sâmbăta și duminica?
A.D.: Ceea ce este de reținut aici este că, între timp, a intrat în vigoare legea cu primul pachet de măsuri. Această lege reglează situația în sensul în care un articol spune explicit că, indiferent de ce ar fi prevăzut oriunde altundeva, nu se pun în plată aceste zile suplimentare, ci se acordă timp liber corespunzător în cel mult 90 de zile.
O.S.P.: Se dau zile de “recuperare”, în limbaj colocvial, aşadar nu apar plăţi suplimentare.
A.D.: Da. Problema este că, în majoritatea instituțiilor publice de cultură, se adună, în diverse perioade, mai multe zile suplimentare. Această nouă reglementare nu vine cu niciun element de noutate, dar cred că trebuie luată la modul cel mai serios de către management., mai ales la acele categorii de personal care sunt de regulă supra-solicitate, cum ar fi personalul tehnic, de întreţinere a scenei, recuziterii din filarmonici, anumite categorii de salariați din muzee. Trebuie să aibă posibilitatea să își ia aceste zile libere. Și atunci, practic, activitatea trebuie configurată astfel încât la fiecare 90 de zile, să se creeze o pauză reală, în care să se desfășoare alte activități, care nu necesită prezența acelor oameni. Aşa aş face dacă aş fi director. De teatru – căci altceva nu aș putea fi.
O.S.P.: Dar nu se pune problema ca, de acum înainte, muzeele sau stagiunile de teatru sau de operă să închidă activitatea sâmbăta și duminica...
A.D.: Nici nu s-a pus vreodată această problemă. Am tras frâna de urgență pentru ca managerii să conștientizeze riscul conținut în CCM.
O.S.P.: În ce măsură consideraţi că este afectat domeniul culturii cu finanţare publică din România de măsurile de austeritate asumate de guvern în această vară? Reducerea bugetelor influențează atât proiectele aflate în derulare, cât și pe cele planificate, ceea ce impune identificarea unor soluții alternative, precum parteneriate cu mediul privat sau atragerea de fonduri europene. Este esențială păstrarea unui echilibru între măsurile de austeritate și susținerea culturii, ca motor de dezvoltare economică și coeziune socială.
A.D.: Măsurile de austeritate ne afectează pe toți. Indiferent că suntem persoane fizice sau persoane juridice. Că suntem guvernați de dreptul public sau de dreptul privat. Ne afectează. Ne va fi un pic mai dificil, trebuie și putem să ne adaptăm. Pentru că niciunul dintre aceste pachete de măsuri nu este apocalipsa. Sunt niște măsuri pe care cu toții ni le dorim să fie trecătoare, dar cărora va trebui să ne conformăm. Să ne reconfigurăm planul editorial, planul de creație, planul de turneu, planul de deplasare, planurile din viața civilă ca și din viața organizațională, astfel încât lucrurile, repet, să meargă mai departe.
“Scopul acestor măsuri nu este de a opri Pământul din a se roti”
Scopul acestor măsuri și al măsurilor viitoare care vor trebui luate, nu este acela de a stopa lucrurile, ci de a controla și de a eficientiza cheltuielile. Dacă cineva vrea să se folosească de oricare dintre ele pentru a nu mai face nimic, da, poate să le folosească ca pretext. Dar această conduită este una contraproductivă. Pentru că scopul acestor măsuri nu este de a opri Pământul din a se roti, ci este tocmai acela de a asigura ca Pământul să se învârtă, să nu se oprească.
O.S.P.: În categoria instituţiilor culturale mari și medii pe care Ministerul Culturii le are în subordine, există câteva în care interimatul managementului durează deja de foarte mult timp. Cum abordaţi această chestiune?
“Sunt deja iniţiate procedurile de concurs pentru Opera Națională Română din Iași și pentru Muzeul Național Bran”
A.D.: Lucrurile sunt pe din două. Evaluările și concursurile sunt de fapt două fețe ale aceleiași monede. Evaluări, pe actuala lege și doar pe aceea discutăm, se fac numai în cazul în care nu există interimate. Concursuri se fac numai în cazul în care există interimate. Au fost finalizate evaluările de management pentru toate cele 24 de instituții subordonate Ministerului Culturii, în care activitatea managerială se desfășoară pe baza unor proiecte de management aprobate. Au fost exceptate de la această procedură următoarele instituții: Centrul Cultural Toplița și Teatrul Național de Operetă și Musical ”Ion Dacian”, aici contractele de management fiind încheiate la finalul anului 2024, nu ai ce evalua. Acolo unde există interimate, posturile vor fi scoase la concurs până la sfârșitul anului, cu excepția acelor câteva instituții care au litigii în derulare. Un exemplu este Biblioteca Națională a României, unde avem o situație litigioasă care e dublată de o altă situație litigioasă, cu contracte de management suspendate, deci o dublă situație neclară. Concluzionând, avem 24 de instituții cu evaluările încheiate, iar inițierea procedurilor de concurs pentru Opera Națională Română din Iași și pentru Muzeul Național Bran a avut loc.
O.S.P.: Se discută în spaţiul public despre deblocarea unor construcţii importante, respectiv renovări de instituţii culturale din România, Opera din Iaşi, Muzeul Enescu, Opera Națională din Bucureşti. Cât de implicat este Ministerul Culturii în privința acestui demers?
A.D.: Aici sunt mai multe planuri, mai multe proiecte. Unele sunt din finanțări naționale, altele din finanțări europene. Și aici avem două categorii: finanțări rambursabile sau împrumuturi ori granturi nerambursabile. Fiecare ministru, pe parcursul mandatului său, a contribuit la asta. Într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta. Cea mai recentă realizare a fost adoptarea la sfârşitul săptămânii trecute, la ședința de vineri a Guvernului, a două acte normative: o hotărâre care prelungește valabilitatea unui contract de împrumut și o lege prin care se aprobă o nouă tranșă de împrumut de 140 de milioane de euro. A generat și o comunicare aprinsă pe rețele, cu implicarea unor foști miniștri, cum ar fi Raluca Turcan. Cert este că, la ora actuală, există o listă de instituții pentru care s-au făcut calculele. Asta este socoteala de acasă. Socoteala din târg este modul cum fiecare instituție și fiecare proiect în parte vor reuşi sau nu să strângă în timp util toate avizele și să parcurgă etapele de proiectare, ceea ce conduce în totdeauna la actualizarea listei de beneficiari. Opera Română din Cluj poate fi pe listă pentru un sediu nou, contemporan. Dar Teatrul Maghiar, care împarte sediul cu Opera Maghiară, trebuie să intre și el măcar pe o listă de așteptare. Care dintre ele va ajunge, în final, să depășească toate obstacolele astfel încât să intre efectiv în etapa de realizare, rămâne de văzut.
O.S.P.: Puteţi da un exemplu de astfel de obiectiv finalizat până acum?
A.D.: Palatul Culturii din Iași, de exemplu. A fost printre primele reușite. Un edificiu mare, un proiect complex, a fost o lucrare de durată. Acum, un alt proiect, Biblioteca Omnia din Craiova, filială a Bibliotecii Naționale a României, este în faza de predare. Doamna ministru Intotero se pozase cu puțin timp în urmă acolo. Revenind la fondurile actuale, suma împrumutată este considerabilă. Pare chiar mare, dar nici cheltuielile nu sunt mici, pentru că vorbim de nişte edificii impozante, de monumente cu probleme, pe care dacă le-ai lăsa neîngrijite, fără a te împrumuta, ar putea să nu mai apuce ziua în care s-ar găsii resurse proprii. Deci banii par mulți, dar în realitate nu acoperă toate nevoile, adunate în timp. Și, de fiecare dată apar și probleme. Aidoma vieții private când, spre exemplu, ai un teren, vrei să construiești și la un moment dat te trezești că ai dat de un vestigiu archeologic. E o problemă. Fie îţi muți casa, fie eşti blocat șase luni… Ori faci … altceva. Aceste lucruri sunt inerente și la restaurarea, reabilitarea monumentelor istorice. E ca la investigațiile medicale: aparent sănătos, pe masa de operație se descoperă ce ai cu adevărat. Ceea ce fie lungește, fie chiar zădărnicește investiția.
O.S.P.: Sunteţi, poate, una dintre cele mai experimentate persoane în administrație, care a ajuns vreodată în poziţia de Ministru al Culturii, v-am cunoscut în calitate de secretar de stat în cadrul ministerului condus pe atunci de Adrian Iorgulescu la mijlocul anilor 2000. Cât de utilă este această experiență? În minister se resimte în acest moment faptul că există acum un ministru cu experiență în administraţie?
A.D.: Se resimte într-un fel. Cel mai bun barometru pentru a ilustra răspunsul la această întrebare, este acela că orice discuție cu un coleg, din minister sau din afara lui, durează mult mai puțin decât a durat înainte, când trebuia să se explice despre ce este vorba. Și deciziile, în concluzie, pot fi luate mult mai rapid pentru că m-am mai lovit de astfel de probleme.
O.S.P.: În 10 zile începe Festivalul Enescu. Este un reper pentru cultura română, dar este și un efort financiar major. În perspectiva dumneavoastră, are el impactul dorit?
“România a ajuns o ţară de festivaluri, dintre care foarte puține se justifică ca atare.“
A.D.: Da. Acum… noi suntem în țara festivalurilor. Din păcate, România a ajuns o ţară de festivaluri, dintre care foarte puține se justifică. Majoritatea acestora sunt mai degrabă niște… evenimente și atât, care sunt finanțate de regulă de autorități locale sau în combinație de mai multe autorități, din fonduri publice. Foarte rar (și) din fonduri private. Din această mare de evenimente, se disting câteva cu adevărat de tip festivalier, care sunt legitimate în timp, prin conținut, prin valoare, prin notorietate.
„Accesibilitatea enormă, acesta este principalul argument care conferă Festivalului Enescu, în opinia mea, rolul de cel mai important ambasador al culturii românești.“
Unul dintre acestea este Festivalul George Enescu, completat, la rândul lui, de Concursul George Enescu, care este foarte valoros pentru că este o investiție în viitor. Or, pe lângă aceste atuuri verificate, repet, în timp și susținute prin calitate, Festivalul Enescu mai are o componentă și o specificitate proprii care sunt date de domeniul în care s-a născut acest festival: muzica clasică. Atuul Festivalului Enescu față de alte festivaluri, tot de anvergură, cum ar fi un festival de teatru consacrat sau unul de film, atuul, așadar, este dat de larga accesibilitate – pentru că muzica nu este captivă între bariere lingvistice. Accesibilitatea enormă, acesta este principalul argument care conferă Festivalului Enescu, în opinia mea, rolul de cel mai important ambasador al culturii românești.
Dar când vorbesc de cultura românească, iarăși, nu vorbesc în cea mai largă accepțiune a ei, ci mă refer la arta interpretativă și creativă din domeniul muzical. Unde, slavă Domnului, de la cel al cărui nume îl poartă acest festival, până la titanii contemporani din România, avem în continuare destule valori pentru care Festivalul Enescu să fie, zic eu, una din bunele oportunități de lansare, de recunoaștere.
O.S.P.: Aveți planuri pentru a consolida și diversifica parteneriatele dintre sectorul cultural public și cel privat pentru a sprijini proiectele culturale?
“E o provocare pentru mine: poate reușim ca din această teorie a parteneriatului public-privat să ajungem la niște pași concreți, reali, palpabili”
A.D.: Acesta este un subiect care de 20 de ani, de când sunt eu în administrația publică, în administrația centrală, a ajuns o sintagmă redundantă, a ajuns o formă fără fond, sau poate că niciodată nu a avut fond. Este de fapt o succesiune de declarații pe care toată lumea le face, la care face referire, dar care nu se materializează... Evident, E o provocare pentru mine: poate reușim ca, din această teorie a parteneriatului public-privat, să ajungem la niște pași concreți, reali, palpabili. Și chiar în curând o să mă văd cu Președintele Comisiei Naționale a Bibliotecilor, după ce am avut niște întâlniri cu industria cărții, în general, editori, librari și așa mai departe. Astfel, am ajuns la concluzia că în această zonă, a industriei de carte, ipoteza parteneriatului public-privat ar avea niște sorți de reală izbândă. Constatăm, dacă ne uităm la orice studiu, că bibliotecile au reale probleme, mai ales cele mici, mai ales din zone de mic urban sau de rural. Sunt zone și sunt anumite tipuri de biblioteci care funcționează în continuare de la bine în sus, dar, până la foarte bine, încă e cale lungă. Care este punctul sau numitorul comun al acestora? Au personal angajat, salariat, mai numeros, mai puțin numeros, mai pregătit, mai puțin pregătit, mai îmbătrânit, mai tânăr etc., dar îl au; dețin un fond de carte, o infrastructură și un sediu, de obicei, în zonă centrală, indiferent că vorbim de comună, mic sau mare urban. Bun. Toate acestea costă.
„Parteneriatul public - privat în cazul industriei de carte ar fi un exemplu”
Să le luăm pe rând: salariile pe an cumulate atârnă greu în bugetul autorității publice, indiferent că e centrală sau locală, fondul de carte este îmbătrânit, nimeni nu are bani să facă achizițiile la nivelul cerut şi impus de lege. Legea e de pe vremea primului meu mandat, dar dacă ne uităm la cifrele privind achiziția anuală de carte, constatăm că suntem undeva între 10, 15 până maxim 40% din cât ar trebui pe an. Fondul de carte este îmbătrânit și pe alocuri ar fi chiar contraindicat să mai existe în circuitul civil, dacă ar fi să ne luăm după normele europene. Sediile costă și ele, sunt și ele îmbătrânite, multe au nevoie de renovări considerabile, prezintă probleme. Așadar, personalul și sediile consumă 90% din buget, așa că rămâne mai puțin de 10% din buget pentru cel mai important obiectiv: fondul de carte. Cum ar fi, de exemplu, dacă în această ecuație am introduce marile rețele private, cele deja existente, care deja au dovedit viabilitate? S-ar putea naște alte noi rețele de biblioteci din aceste parteneriate public - private. Ce ar fi dacă am gândi un parteneriat în care statul ar veni cu cele 3 elemente pe care le are, personal, sediu şi fondul de carte existent, dar ar fi degrevat de o parte din cheltuieli prin administrarea sediului și preluarea personalului de către privați, rămânând ca economia pe care o face din cele două să o investească în fondul de carte, ajungând astfel la respectarea legii aplicabile?
Așadar, parteneriatul public - privat în cazul industriei de carte ar fi un exemplu. Apoi, dacă intrăm în zona muzeală: avem foarte multe muzee care sunt un fel de struțo-cămilă, spre exemplu, Muzeul CFR-ului sau Muzeul Cinematografiei din Cluj. Nu sunt acreditate, nu …sunt pe lege…, dar au un patrimoniu. Unele au fond de tezaur, cum ar fi multe locomotive vechi, sau aparatură din industria cinematografică. Deci acestea, la ora actuală, sunt cumva fiii nimănui, copiii nimănui. Acestea ar trebui cumva administrate. Ori tot regimul parteneriatului public-privat poate fi șansa lor. Nicio autoritate publică nu le va prelua, pentru că abia pot gestiona ceea ce au deja. Pe de altă parte, e un mare păcat ca ele să fie în continuare neștiute și ale nimănui. Deci, ca să închid de unde am plecat: provocarea este ca, identificând aceste zone, să găsim forme viabile, să adaptăm contextul legislativ astfel încât lucrurile să se poată desfășura în beneficiul tuturor.
O.S.P.: Ajută experiența de actor în rolul de ministru?
A.D.: Adevărul este că meseria mea, dacă vorbim chiar și de monodrame, sau de recitare, sau de orice, nu se poate face de unul singur. Este lucru în echipă. Administrația, la fel, fie ea centrală, fie ea locală, se face tot în echipă. Meseria de actor m-a învățat să lucrez în echipă. Or, acesta este un avantaj, unul palpabil și observabil de toată lumea, și în rolul de ministru. Un alt element învățat în meseria de actor este ce înseamnă abordarea empatică a lucrurilor. Or, aici, având în vedere că Ministerul Culturii nu este un minister ca oricare altul, nu este o administrație pur și simplu, ci gestionează niște zone… foarte sensibile și foarte diferite, atât ca formă de exprimare, cât și de organizare și de funcționare, aici, capacitatea de a fi empatic capătă un rol determinant. Așadar, atât lucrul în echipă, cât și capacitatea de a empatiza, cred că mă ajută. Acum rămâne să vedem la bilanț.
O.S.P.: Cum intenționați să gestionați relația cu întreaga comunitate artistică și cu instituțiile culturale pentru a asigura o colaborare eficientă și o susținere reciprocă?
A.D.: Cunoașterea problemelor, relaționarea directă cu artiștii, indiferent că sunt creatori sau interpreţi, sigur, pot reprezenta o oportunitate, dar și un risc care trebuie să mă țină treaz, pentru că există o reală necesitate de a păstra o independență decizională față de orice influență.
O.S.P.: Există o lecție importantă pe care ați învățat-o de-a lungul carierei dumneavoastră artistice care se poate aplica în mandatul de ministru?
A.D.: Trăim într-o țară în care suntem cu toții victimele absenței viziunii. De decenii. Practic, importanța viziunii, pe termen lung, este, cred, maximă. Asta este o primă lecție pe care am învățat-o de-a lungul vieții, dar și a activității profesionale. Alte două chestiuni importante învățate atât din viața profesională, cât și din cea privată, sunt pasiunea și determinarea. În opinia mea, aceste lucruri sunt foarte legate. Dacă nu ești pasionat, nu poți să ai determinarea cuvenită. Dacă ești pasionat, dar nu ai determinare, nu iese nimic. Și, în același timp, flexibilitatea și adaptabilitatea iarăși sunt niște noțiuni cheie. Pentru că niciodată socoteala de acasă, proiectul cu care ai pornit la drum, nu se va potrivi cu ce găsești pe drum.
De exemplu, în responsabilitatea aceasta de ministru, trebuie punctată puterea colaborării și a dialogului deschis. Adică, fie că ești director de teatru, șef la radio, șeful unei producții de film, indiferent că e mare proiectul sau mic, fără dialog nu ajungi nicăieri. Până la urmă, dacă te uiți, inclusiv în structurile militarizate, dialogul există, doar că are niște specificități. Or, asta încerc să spun că în calitatea asta de ministru, capacitatea de a dialoga este vitală.
O.S.P.: În consecință, există un set de obiective pe termen scurt și lung pentru cultura română pe care v-aţi dori să le atingeți pe parcursul mandatului de ministru?
A.D.: Chiar dacă am o experiență și mai veche, și mai puțin recentă, și foarte recentă de secretar de stat, mandatul meu de ministru începe sub imperiul acestor măsuri de austeritate. De aceea, unica și singura mea prioritate, ca bază, sau ca tonul în muzică, este aceea ca, orice se întâmplă ca măsuri care au trebuit sau vor trebui luate în acest mandat, să nu afecteze învârtirea roţii, și, pe de altă parte, să afecteze, într-o cât mai mică măsură, produsul final, bunul cultural, care trebuie să fie creat în continuare. Întâlnirea dintre cultură și spectator, cititor, ascultător, vizitator, consumator de cultură etc. trebuie să aibă loc în continuare. Asta este cheia în care îmi abordez mandatul.
O.S.P.: V-aţi gândit la măsuri concrete pentru sprijinirea tinerilor artiști și creatorilor emergenți în a-și lansa și dezvolta carierele?
A.D.: Recent, când am inițiat o modificare a legislației privind finanțările nerambursabile în cultură, pentru Timișoara – Capitala Europeană a Culturii, am reintrodus ceea ce dispăruse în urmă cu niște ani, de exemplu, bursele de creatori. Ca să poată fi finanțate și, pe cale de excepție, chiar pe titlu de persoană fizică. Din păcate, de când a intrat legea în vigoare, nu văd să se fi întâmplat multe lucruri, decât o relativizare a ei. Vorbim despre o lege care finanțează proiecte culturale sau artistice, creatori, tineri, debutanţi sau consacrați care să beneficieze de o susținere financiară. Dar: artiști și nicidecum elevi, preșcolari sau liceeni - pentru care resursele trebuie identificate altundeva. Este clar că e necesară identificarea unor resurse financiare, a unor instrumente prin care artiștii, indiferent de vârstă, de pregătire, de experiență, să fie susținuți, inclusiv cei din sfera privată. Abia acum, cu mare întârziere, se închide schema de ajutor de stat pentru atenuarea efectelor pandemiei. Cred că datoria mea în acest mandat este să găsim, să identificăm alternative. Una dintre acestea ar fi operaționalizarea prevederilor existente din 2007 în legea teatrelor, privind susținerea financiară a companiilor de spectacole și concerte. Trebuie pusă în practică, la nivel local și central, deopotrivă, extinsă și spre alte domenii culturale. Alta este susținerea instituției coproducției. Indiferent că vorbim de coproducții, între producători sau între artiști, cele internaționale sunt cam absente, cu excepția câtorva domenii. În dans sau în muzică se mai întâmplă, pentru că este mai ușor, pentru că nu există bariere lingvistice. Cred că ele sunt necesare culturii de azi. Cum spuneam, tot ce înseamnă cultură privată, nu numai că în sfârşit s-a născut, dar a ajuns într-o perioadă de înflorire chiar. Și, în anumite situații, modul de abordare și de gestionare a producției în general sau a exploatării unui produs cultural în zona privată ar trebui să fie exemplu de urmat și de către instituțiile publice. Ei bine, rolul Ministerului este acela de a oferi mecanisme de sprijin. Ministerul Culturii nu are menirea de a genera proiecte, are menirea de a inventa, de a construi, de a găsi mecanisme de sprijin, de susținere a proiectelor în general, sau a acelora care fac proiecte.
Se încarcă comentariile...
