Mândri de comunişti ce suntem! Pe 16 noiembrie, să scoateţi şi minerii!

Alex ne-a scris, duminică, aproape cu disperare. Îşi dorea să voteze! Îşi dorea, cu orice chip, să voteze! Demult nu mai înghiţise atâta umilinţă din partea României. Poate ultima oară o simţise atunci când a decis să o părăsească, să plece în Germania, să spere la o viaţă măcar cu un dram mai bună decât avea acasă.

Alex e printre miile de români care au fost ţinuţi ca vitele pe străzi străine ca să voteze. Ca să pună o nenorocită de ştampilă pe o nenorocită de foaie de hârtie. Şi Alex a răbdat. A stat o oră, a stat două, a stat trei, a sta cât a trebuit la cozile comuniste din jurul Consulatului României din München, pentru că Alex nu a uitat că viaţa lui de român nu s-a încheiat atunci când a închis pe dinafară poarta acestei ţări.

Alex era supărat. Era dezamăgit. Era revoltat. Imaginile care-i treceau prin faţa ochilor, cu sutele de români pălmuiţi lângă el de propria lor ţară, îl făceau să revină mereu la aceleaşi cuvinte: „Aşa suntem umiliţi!”. Dar Alex a pus ştampila. A pus ştampila exact aşa cum nu au vrut EI. M-au cutremurat, duminică, cuvintele lui Alex! Am plâns în mijlocul nopţii, când i-am văzut pe toţi ca el, îngheţaţi de frig, trişti, abandonaţi printre străini, cum strigă cu durere cântece care le amintesc de casă.

Demult nu m-a cuprins o asemenea tristeţe, aşa o deznădejde, aşa o silă faţă de toţi politrucii ăştia care ne fură vieţile. Faţă de nimicurile astea comunistoide, bântuite de dosare penale, faţă de toţi puşcăriabilii ajunşi pe nedrept în birourile călduţe plătite din banii noştri, faţă de toţi analfabeţii care au tupeul să ne dea lecţii de patriotism, să ne ţină discursuri linguşitoare despre cât de mult ne iubesc ei pe noi, despre cât de mult muncesc ei pentru noi, despre cât de mândri sunt ei de noi, despre câte fac ei pentru noi, „dragii lor români”.

Demult n-am mai simţit aşa o revoltă ca-n ziua de duminică. Şi mi-am adus aminte de toţi, de absolut toţi baronii, de toate slugile lor de partid, de toţi lipitorii lor de afişe care ne-au confiscat ţara. Şi parcă îi vedeam cum le joacă ochii-n cap de fericire, că au reuşit să îngenuncheze, încă o dată, mii şi mii de români ca Alex. Exact miile acelea care n-au vrut niciodată să se supună. Miile acelea care n-au stat o dată cu mâna-ntinsă la baroni. Miile acelea care n-au putut fi niciodată controlate. Parcă le şi vedeam rânjetele de pe feţele mafioţilor în costume, care se ţin cu ghearele de ţară, sufocând-o până la ultima suflare de libertate. 

Şi, apoi, priveam din nou spre ei. Spre ei, românii adevăraţi, care au rămas cu miile pe lângă urne. Şi le simţeam revolta. Le simţeam dezgustul în priviri. Le simţeam şi hotărârea din suflete, că nu vor renunţa. Ca Alex sunt mulţi „golani”, golani ca cei de care tătuca Iliescu s-a temut şi a vrut să scape, punând haitele de mineri să-i bată până la moarte. I-am văzut pe „golanii” de acum, i-am ascultat şi i-am simţit pe cei ai noştri plecaţi în Franţa, în Germania, în SUA, în Marea Britanie şi sunt convinsă că, data viitoare, vor fi primii la vot. 

Alex şi cei ca el sunt pregătiţi de vot, la fel cum sunt pregătite toate mamele care nu s-au mai oprit din plâns, de ani, de când copiii lor au fugit unde au văzut cu ochii pentru un trai mai bun. Alex şi cei ca el sunt pregătiţi de vot, la fel cum sunt şi toţi taţii care şi-au văzut copiii batjocoriţi, încă o dată, de toţi corupţii acestei naţii. Alex şi cei ca el sunt pregătiţi de vot, la fel cum sunt pregătiţi toţi cei care, duminică, au simţit pe piept urma de cizmă a comisarilor sovietici.

P.S. După revolta românilor din diaspora, am auzit că mai marii ţărişoarei susţin că, peste hotare, hărmălaia a fost făcută de Opoziţie, care a blocat secţiile de votare aducând microbuze cu oameni. M-am gândit, apoi, din nou, la ce-o fi fost în sufletele miilor de români din alte ţări, care n-au mai reuşit să voteze. Ce-o fi fost în sufletele lor, când şefii statului i-au pus la un loc cu toţi morţii lui Dragnea, cu toţi bătuţii de soartă mânaţi de foame, cu ştampilele în mâini, în microbuze de partid. M-am gândit şi ce pot să mai spun e că abia aştept ziua de 16 noiembrie. ABIA O AŞTEPT!