Malandain Ballet Biarritz şi ale sale Anotimpuri, la Enescu
0Dansul frunzelor spre moarte s-ar fi putut numi acest balet pus în scenă pe 9 septembrie, la Teatrul Național I.L. Caragiale din Bucureşti, de compania Malandain Ballet Biarritz, pe muzică de Antonio Vivaldi și Giovanni Antonio Guido.
S-ar fi putut numi așa dacă n-ar fi fost, de fapt, infuzat cu viață, cu optimism, cu prospețime; dacă nu m-aș fi făcut eu mică-mică în scaunul meu dintr-un mijloc de rând, cu bucuria întinsă până la urechi și cu un gând vibrant când se va fi tras cortina: dar câtă frumusețe e pe lume, cât dans și câtă muzică, și câte frunze prinse în jocul anotimpurilor, și-apoi, într-un dans ultim, spre pământ, una cu pământul, și-apoi din nou spre viață primăvara, muguri plesnind de energie, de curiozitate, să vadă lumea, s-o trăiască.
Numele din scripte al baletului e simplu: Les Saisons / Anotimpurile, de la Cele patru anotimpuri ale lui Vivaldi, publicate în 1725, și de la prea puțin cunoscutele, dar nu mai puţin melodioasele Anotimpuri ale lui Giovanni Antonio Guido, scrise la Versailles, probabil în anii 1716-1717, unde se afla autorul lor genovez.
Din acest melanj, întrepătrunderi de straturi s-au născut Anotimpurile companiei de dans Malandain Ballet Biarritz, din muzica lui Vivaldi şi Guido și din inspirația celor doi părinți fondatori: Laurent Brunner, directorul Château de Versailles Spectacles, și Stefan Plewniak, violonist și prim-dirijor al Operei Regale din Versailles.
Premiera a avut loc la Cannes, la finalul lui 2023, iar Anotimpurile călătoresc de-atunci în lume, cum le șade bine, și au ajuns și la București, pe scena Sălii Mari a Teatrului Național, în cadrul Festivalului Enescu.
Și nu oricum, ci în formulă completă: dansatorii companiei, străjuiți de frunze înnegrite de atâta viață, dar și Orchestra Operei Regale din Versailles, cu tot cu instrumentele timpului, și cu Andrés Gabetta violonist și dirijor deopotrivă.
Îi vezi în fosă: nu sunt mulți, dar ce muzică vie și vibrantă răsună către balerini și către noi.
Şi capetele instrumentiștilor se înalță deasupra podelei de dans și, uneori, o violonistă mai trage cu ochiul către scenă, către straturile de frunze, către buchetele de frunze și de muguri pe care le întruchipează dansatorii.
Îi vezi: sunt verzi ca primăvara, roșii ca vara, movulii ca toamna și sidefați ca iarna. Dar între aceste mini-dansuri care trimit la belle danse din epoca barocă, cu tot cu costume de castelani și castelane, sunt semne ale iernii care vine: o frunză moartă mai întâi, în prelungirea unui corp care devine frunză, apoi două, apoi trei, patru... și când vine iarna sunt numai frunze moarte, supradimensionate.
Aceste episoade anume, în chip de vise, presimțiri, vânt care șuieră, furtună, corpul care devine sunet, devine frunză care cade, sunt între cele mai tulburătoare scene ale dansului.
Fondatorul companiei și coregraful baletelor acesteia, Thierry Malandain, descrie totul încă și mai plastic: ultima parte a baletului imaginat de el e aproape „o fantezie poetică”.
„Pe un fond de petale negre răspândite până spre orizont, creaturi înaripate deplâng pierderea spiritului și a clarității... Anotimpurile sunt doar un balet – dar nu e nimic mai serios pe lume decât lucrurile care par de necrezut”.
Autor a peste 80 de coregrafii, profund atașat de balet, cu tot ce înseamnă această artă, Thierry Malandain a creat o companie alcătuită din dansatori cu pregătire clasică, care se exprimă în mod contemporan.
Aceasta e filosofia grupului, iar coregraful îşi explică crezul, menirea: „Vin dinspre baletul clasic, de care sunt profund atașat. Și, deși admit că ale sale convenții artistice și sociale provin din alte timpuri, mai cred că moștenirea de patru sute de ani a baletului reprezintă resursă de neprețuit pentru dansatori. Pentru unii sunt un coregraf clasic, pentru alții, unul contemporan – dar tot ce fac eu e să mă joc încercând să găsesc un dans care îmi place. Un dans care nu numai că va lăsa o impresie de bucurie de durată, dar care va restabili și esența lucrurilor importante și va servi drept răspuns la dificultatea de a fi”.
Atât de simplu.
...iar eu mă voi fi făcut mică și fericită în mijlocul unui rând de scaune roșii; și voi fi derulat în minte, peste Anotimpurile clasice, jumătatea cântec-jumătatea poezie care e Les Feuilles Mortes, în interpretarea și vocea inconfundabile a lui Yves Montand.
Şi-mi voi fi amintit şi cum ne-a învăţat să creştem „muşchiul” creativităţii profesorul şi scriitorul Sorin Preda cu nişte ani, mai mulţi, în urmă: „...acum povestiţi aceeaşi întâmplare din perspectiva unei frunze…”.
A unei aripi. A unei ramuri.
Aşa că baletul Anotimpurile, dansat la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu, de Malandain Ballet Biarritz, poate fi orice alegem să fie. Numai să ne dăm ocazia s-o facem.
Se încarcă comentariile...
