Majoritatea “mare” şi majoritatea “mică”

“Supermajoritate!” – s-a strigat zilele aceastea. Unii au făcut comparaţia cu victoria FSN din 1990 şi au decretat că “o luăm de la capăt”. Alţii se întreabă “ce ne facem cu ăştia?” şi se aşteaptă la ce e mai rău.

Într-un fel, cea mai mare capcană pentru USL e tocmai faptul că a ajuns să domine România. La alegerile locale a câştigat zdrobitor, iar la parlamentare şi-a asigurat un scor care îi permite să facă ce vrea. Vasile Dâncu scria, pe blogul său de pe adevarul.ro, că n-ar trebui să ne temem de o asemenea majoritate, dimpotrivă: o majoritate „mare” poate face reforme şi asigură stabilitatea, iar în faţa puterii sale, societatea civilă se regrupează “ca la un semn de pericol”, iar presiunea externă e mai mare.

Teoretic, are dreptate. Scăpând de grija adversarilor politici, puterea se poate apuca de treabă coerent şi sistematic, poate face reforme fără teama că vreo moţiune de cenzură va trânti guvernul. Dar asta se întâmplă într-o politică raţională. Ceea ce în România nu există. Victor Ponta a spus că războiul politic s-a terminat, guvernul va trece la treabă. Dar cât va dura pacea? USL este, totuşi, tot o coaliţie de partide, plină de oportunişti şi traseişti, care vor rămâne în continuare imprevizibili. Iar dacă va trece la treabă, guvernul va avea de aplicat măsuri economice, fiscale sau de altă natură asupra cărora partidele din USL s-ar putea să aibă păreri diferite. Scorul mare a creat emoţii şi a dat senzaţia că un mastodont politic a intrat în grădina cu panseluţe şi va călca totul în picioare. Numai că picioarele mastodontului ar putea trage, la un moment dat, în direcţii diferite, în funcţie de interesele grupurilor de “sprijin” din partide ori de reţelele baronilor locali. USL nu e, de fapt, un monolit politic, ci o alianţă dictată de interese (cel mai important fiind acela de a scăpa de marele duşman Traian Băsescu). Or, la un asemenea scor, aşteptările sunt pe măsură: toată lumea va cere, toată lumea se va ciondăni pe felii cât mai mari de resurse. Iar experienţa ne arată că în politichia românească există o doză consistentă de iraţional care, la un moment dat, ajunge să “facă agenda”. Şi o doză destul de mare de bâzdâc care a tot stricat alianţe care porniseră bine şi pe cai mari (precum CDR în 1996 sau DA în 2004). Prin urmare, majoritatea consistentă poate fi un avantaj, dar e şi un pericol pentru USL: oamenii vor aştepta măsuri concrete şi schimbări în viaţa de toate zilele, ceea ce nu se va vedea prea curând. Oricum, comparaţia cu FSN şi 1990 nu prea ţine. Totuşi, acum suntem în Uniunea Europeană şi în NATO, atunci habar n-aveam pe ce lume ne aflăm. Nu poţi ieşi de azi pe mâine din combinaţia asta, iar dacă-i spui poporului că rubla e mai bună ca euro s-ar putea ca “supermajoritatea” să nu mai folosească la nimic.

Numai că, între atâtea emoţii postelectorale, triumfaliştii USL (că de la perdanţii ARD ce să mai aşteptăm?...) uită să observe că majoritatea asta “mare” e de fapt “mică”. Mai mult de jumătate dintre cetăţeni nu au votat (ca şi în 2008). O să ne explice sociologii de ce. Deocamdată însă ar trebui constatat faptul în sine,  iar viitorul executiv ar trebui să înceapă prin a-şi pune problema că îi guvernează mai ales pe cetăţenii care ori nu l-au votat, ori n-au votat pe nimeni. Ar fi un prim semn de raţiune din partea acestei majorităţi care, dacă se va comporta iraţional, va risca să cadă în capcana propriei supradimensionări.