Mai păstrăm un dram de demnitate?

0
0

Împrejurările zilei ne încarcă cu o multitudine de evenimente de certă importanţă şi semnificaţie, atât în planul vieţii interne cât şi pe relaţie internaţională, cu specială privire la cele ce se petrec în Ucraina.

Toate reclamă o atenţie deosebită. Conjunctura momentului este ea însăşi deosebită. Cu toate acestea, atenţia prezentului comentariu a fost reţinută de repetabilitatea ritmic anuală a unui eveniment a cărui semnificaţii politice şi (a)morale vor lăsa urme adânc întristătoare asupra istoriei noastre.
    
Este vorba de festivitatea omagială ce i s-a organizat fostului preşedinte Ion Iliescu odată cu împlinirea a încă unui an de viaţă. Nu că un fost preşedinte de ţară n-ar trebui să fie, în principiu, primul căruia poporul să-i fie admirator şi recunoscător când faptele sale au înălţat naţiunea ci pentru că, în cazul dat, este vorba de omagierea admirativă a unui om care a făcut cel mai mult rău României. Afirm răspicat: nu cunosc un om, care, de-alungul întregii noastre istorii, să fi  făcut atât rău românilor şi României ca Ion Iliescu! Pentru cei ce n-au trăit evenimentele istorice începând cu 1945, pentru cei ce nu cunosc adevărata biografie a lui Ion Iliescu, afirmaţia de mai sus se cere explicată şi motivată.

Cu un bunic evreu (Vasili Ivanovici) refugiat în Olteniţa (preluând numele de Iliescu) din calea „Ohranei“ ţariste ca urmare a unor activităţi politic-bolşevice, cu un tată crescut şi educat în spiritul cominternist al anilor 1920, refugiat mai apoi la Moscova din cauza activităţii comuniste antiromâneşti (milita pentru dezmembrarea ţării, una din tezele principale ale PCR înfiinţat în 1921), pe care-l regăsim apoi ales membru al CC al PCR ales la Congresul al V-lea de la Moscova din 1931, Ion Iliescu s-a „bucurat“ din plin de educaţia comunistă încă din sânul familiei. Cu o menţiune specială: un comunism puternic promoscovit. (Pentru detalii, vezi „Ion Iliescu, biografia secretă“ de Vladimir Alexe – edit. Elit Comentator- 2000).

Sfârşitul războiului şi instaurarea regimului comunist pe şenilele tancurilor sovietice veneau ca o mană cerească pentru visele tânărului Iliescu. Cu un palmares biografic procomunist demn de invidiat, calea-i e larg deschisă. Pe când zeci, sute de mii de tineri, muncitori, ţărani, elevi, studenţi, de seama lui Iliescu, se avântă în luptă împotriva instaurării comunismului şi vasalizării promoscovite a României, mulţi, foarte mulţi cu sacrificiul libertăţii, a sănătăţii şi vieţii, Ion Iliescu trece, cu tot avântul tineresc de cealaltă parte a baricadei, se duce pentru „instruire“ şi „specializare“ la Moscova de unde se întoarce gata „pregătit“. Ajunge, cum era de aşteptat, până în cele mai înalte eşaloane ale puterii comuniste şi participă, plenar şi eficient, alături de ceilalţi corifei ai puterii, la procesul de decapitare fizică şi politică a democraţiei româneşti.

1989 punea sfârşit acestei prime etape de luptă împotriva României. Etapa a II-a era pregătită tot pe calapod sovietic, de data aceasta unul de tip gorbaciovist, în care Ion Iliescu şi „grupul“ (Brucan, Bărlădeanu, Militaru şi alţii) joacă rolul „Calului Troian“. Instalat pe căi oculte la putere, grupul, cu desăvârşire străin sufletului românesc, reuşeşte să înăbuşe din faşă aspiraţiile reale ale mişcării revoluţionare, s-o canalizeze pe făgaşul dinainte convenit, utilizând forţa şi diabolica manipulare tipic comunistă. Şi astfel, dintr-o oportunitate a istoriei atât de mult visată şi aşteptată, România este pe mai departe îngenunchiată, sleită de seva economică, bulversată de o furtună a degradării morale cum n-a mai cunoscut în întreaga ei istorie, totul cu scopul menţinerii la putere a regimului iliescian, a cărui amprentă se menţine şi se simte asupra devenirii noastre postdecembriste până în ziua de azi.

Cu ce rezultate? Unii au trecut de la opincă la Armani, de la căruţă la Mercedes, la modul general nivelul vieţii materiale a făcut un palid pas înainte, în schimb sufletul românesc este umilit şi însângerat, găunos, văduvit de valorile reale care ne-au hrănit istoria şi fără de care trăim doar ca să existăm. Epigonii lui Iliescu deplin stăpâni şi azi pe destinele ţării, nu ezită nicio clipă a-i folosi metodele şi mijloacele pentru adjudecarea şi menţinerea puterii: minciuna în sfidarea purului adevăr, hoţia (furtul de idei ‒ plagiatele, furtul de voinţe – sustragere şi deturnare de voturi, furtul de conştiinţe – scandaloasa manipulare). Iată valorile cu care mărşăluim în lumea politicii şi ne contrariem cu o inocentă uimire cum de rămânem mereu la coadă.

Aşadar, două etape istorice care se întind pe o suprafaţă de peste 70 de ani, de involuţie a politicii şi societăţii româneşti, asupra cărora planează efigia lui Ion Iliescu. Şi pentru care, organizatorii consecvenţi ai omagierilor – informativ nu orice politruci – îi închină osanale în Aula Ateneului, templu de suflet, artă şi cultură a poporului român. Frumos, nu? Chiar „înălţător“. Înaintaşii care şi-au dat viaţa pentru ţară se vor fi întrebând: „Oare cât dram de demnitate se mai păstrează din cea pentru care am murit?“

 
 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite