Lupte şi războaie. Şi Cartea Sfântă
0
Prin anii ’80, pe la începutul adolescenţei, am intrat şi eu, ca toţi tinerii, într-o fază teribilistă. Şi cum pe atunci nu existau prea multe senzaţii tari, cu adrenalină, tot ce puteam face era să mergem noaptea în haită la furat de gulii (pe care le spărgeam de asfalt şi le degustam cu deliciu) din grădinile de printre blocuri, de ne înjurau şi ne fugăreau oamenii, şi ne rupeam pantalonii prin gardurile de sârmă.
Complementar, am considerat că trebuie neapărat să depăşesc nivelul de Neamul Şoimăreştilor şi să atac ceva cărţi mai groase şi mai speciale din biblioteca tatălui meu, profesor de Litere şi scriitor. Aşa că am început să scot din rafturi alde Shakespeare şi Paul Valery (ceva teorie şi estetică literară, na) şi alţi autori absolut indigerabili la vârsta respectivă, şi din care până azi nu cred să fi înţeles eu prea mare lucru.
Dar printre acele cărţi groase, era şi una cu coperţi negre şi tari şi hârtie fină: Biblia sau Sfânta Scriptură. Ei, asta nu a rămas fără consecinţe! Pentru că, precum toţi oamenii care ştiu ce e aia o carte, am crezut şi eu că şi această carte se citeşte începând cu începutul. Şi, după ce am rămas prost impresionat de Facere, am ajuns la capitolele cu lupte şi războaie şi absurde şi interminabile vărsări de sânge. Şi m-am oprit, şi am concluzionat că nu pot să fiu credincios, şi că prin urmare sunt un ateu. Şi aşa am fost.
Dar prin anii ’90, când a fost invadată „piaţa” şi agora românească de spiritualităţi şi cărţi iniţiatice de tot felul, am căzut şi eu peste Noul Testament – sau mai precis el a căzut peste mine, pentru că se dădea gratuit la Casa studenţilor (şi cum banii nu ne ajungeau pe atunci nici de ţigări, ar fi fost mult improbabil să-l cumpăr singur şi de bună voie). Ei, Noul Testament, altă viaţă, nenicule! Carte puternică, pasionantă filosofic, de tot discutam despre cele din ea cu un coleg facultate. Căzuse şi bine, că de ceva vreme începusem să cred în Dumnezeu (doar Dumnezeu, ceva forţă supremă, nimic altceva, punct), şi aşa am devenit încet-încet creştin.
Şi devenind creştin, am aflat cu mirare că Biblia, Cartea Sfânta a creştinilor, nu e doar Noul Testament, ci şi acele cărţi cu lupte şi războaie din Vechiul Testament. Asta a fost o enigmă şi o ciudăţenie, şi mi-a luat mulţi ani ca să înţeleg cum stau lucrurile cu această carte şi cele cuprinse în ea.
Ei bine, da, Biblia nu este o carte normală. În primul rând Biblia nu este o carte (decât generic – „Carte”, cu majusculă), ci o colecţie de cărţi scrise de-a lungul a 1000 ani şi purtătoare a unor tradiţii mult mai vechi şi variate. Unele cărţi ale Bibliei sunt istorice, altele poetice, altele sapienţiale, altele sunt un fel de manuale rituale, altele sunt cărţi simbolice – adică pun în scris evenimente primordiale într-un gen literar mitologic (cam cum spune prologul din Stăpânul inelelor: „istoria a devenit legendă, iar legenda a devenit mit”). Şi de aceea, fiecare carte a Bibliei are „grila” ei de lectură, şi este păgubos şi neproductiv să citeşti, de pildă, Cartea Facerii printr-o grilă istorică.
Dar principala anormalitate a Bibliei creştine este aceea că ea nu se citeşte cu începutul! Cheia lecturii cărţilor Vechiului Testament este Noul Testament, şi lectura Bibliei am reînceput-o cu epoca „împlinirii timpului”, Evangheliile, cele despre Iisus, ultimul act al epopeii. Şi poate că finalmente nici nu e atât de neobişnuit, că doar şi povestea din Stăpânul inelelor şi Războiul stelelor se „citeşte” mai întâi cu ultimul act, nu?
Citesc aşadar Vechiul Testament prin prisma şi în lumina Noului Testament. Am învăţat aceasta din Predica de pe munte, când Iisus spune: «Aţi auzit că s-a zis [în Vechiul Testament]: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. […] Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.» (Matei 5, 38-45).
Acum toate cele vechi despre lupte şi războaie le citesc în lumina acestor cuvinte. Iar vrăjmaşii din Psalmi nu mai sunt „duşmanii mei” cutare şi cutare (ca în maneaua „Să moară duşmanii mei”…), ci patimile proprii care mă luptă şi „duhurile” care îmi bântuie mintea.
Şi Pavel apostolul vorbeşte despre acest cu totul alt război când zice: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. […] Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6, 11-17).
Cuvântul lui Dumnezeu în lume, cuvântul păcii şi al iubirii.
Se încarcă comentariile...
