Ţin în mână o lumînare

Ţin în mână o lumânare. Nu pentru sfârşitul lumii, ci pentru cei care şi-au găsit sfârşitul (lumii, aceleia şi acesteia) la ceea ce am numit ani mulţi de zile Revoluţia din decembrie 1989.

La drept vorbind însă, gândurile ce urmează sunt mult mai profane. Şi inspirate de status-ul unei prietene pe Facebook: „Hmmm, limba română... Carevasăzică hagialîc, acest cuvânt de origine clar latină, se scrie cu â?”. Regula lui „â” din „a” în hagialîc (=Pelerinaj făcut de un creştin sau de un mahomedan într-unul din locurile sfinte ale bisericii respective. - Din tc. hacilik. DEX '98) îmi aminteşte de o altă dramă lingvistică: LUMÂNAREA. Adică tocmai drăguţa de lumânare, care vine direct din LUMINĂ, să cadă victimă regulii lui „â”?! Dramatic şi tragic, adică până într-acolo că ar putea cineva să creadă că lumânare vine de la „lu - mânare”, de la verbul „a mâna” cu participiul  „mânare”. Bun, fabulez, de acord, dar nici nu pot să zic „luminare” – cum de fapt se mai zice pe la ţară uneori –, pentru că termenul e deja confiscat şi bine instalat, şi încă polisemantic.

Regula lui â a făcut multe alte victime. Dar nici regula lui „î” din „i” nu a fost mai prejos. „Mână” a dat minabilul (franţuzism = „jalnic”) „mînă”, cu pluralul ciudat „mîini” (adică un fel de „mâine” în grai moldovinesc), dar mai bine „mâni” şi „mânuri”, cum ziceau bunicii. „Cânt” a dat „cînt”, de au crezut unii că d-aia cîntă cintezoii bine. Ori, ca să revin la drama spirituală, „sfânt” a dat „sfînt”, şi s-a pierdut cu totul noima, după ce deja „sfinţi” şi „sfinţenie” deveniseră de nerecunoscut etimologic (şi prin amestec slavonesc, sigur). Cum s-a întâmplat şi cu mormânt-morminte, fără numai dacă nu păstrăm învechitul „mormânturi”, cum se mai cântă pe alocuri la Înviere.

Regulile, oricare ar fi ele, fac victime, eroi. Putem totuşi să-i păstrăm în memorie, să le ţinem o lumînare aprinsă în mâni şi să le cântăm „Cu sfânţii odihneşte…” când îi punem în mormânturi.