Printre consecinţele, multe şi nefaste, ale „operaţiunii militare speciale” a Rusiei în Ucraina, se numără şi impulsul extrem de puternic dat procesului de separare a apelor între emisferele de putere ale lumii.

Nu e vorba numai de o mişcare de distanţare extremă între ideologii din ce în ce mai antagonice într-un fel de Nou Război Rece ci, cu mult mai mult, o redimensionare a relaţiilor internaţionale în toate domeniile, valurile succesive ajungând acum la domeniul esenţial al economiei. Unii spun chiar că, deja, suntem obligaţi să vorbim despre „măsuri restrictive specifice economiei de supravieţuire”, de regulă însoţind pregătirile pentru intrarea în timpuri de mare restrişte.

Că este aşa, o dovedeşte polarizarea în mare viteză a relaţiilor internaţionale urmând iniţial blocurile existente, instaurându-se treptat restricţii din ce în ce mai dure care, în realitate, clădesc – sau încearcă s-o facă – ziduri de protecţie din ce în ce mai greu de depăşit, asta deja instaurând un haos real într-o economie care fusese construită pe principiul mondializării şi al schimburilor comerciale neîngrădite, cu zone de liber-schimb din ce în ce mai extinse şi chiar funcţionale. Totul pare acum să se prăbuşească şi, ca atare, decidenţii politice din spaţiile aflate în conflict îşi caută aliaţii cu care să poată controla spaţii  comerciale care să se orienteze spre definiţii ideologice, comerciale şi militare cu o logică proprie, repetând, la o cu totul altă scară de acoperire globală, modelul opoziţiei Est/Vest în care Pactul de la Varşovia şi CAER erau bazele construcţiei care se opunea (şi care a pierdut bătălia) unui Occident reprezentat de Piaţa Comună Europeană, NATO, SUA şi aliaţii lor.

Acum dispare (oare pentru cât timp?) speranţa că asta nu se mai putea repeta şi că cineva ar fi trebuit să înveţe din lecţiile extrem de dure oferite de modelele diverselor confruntări deschise de sistemul respecti8ve de opoziţii ideologice. Aşa a părut pentru câteva decenii, mult prea puţine pentru ca noul tip de relaţii să-şi dovedească valoarea şi, în orice caz, niciodată suficiente pentru a şterge apetitul neo-imperial al unora dintre super-puteri, în cazul de acum al unei Rusii care, absolut cu orice preţ, îşi doreşte să fie reaşezată pe soclul de putere şi influenţă al fostei URSS. Consecinţa imediată şi directă este oroarea pe care o vedem acum în Ucraina precum şi ameninţările multiple adresate aliaţilor din NATO, foarte precis împotriva ţările care, precum România, se află pe linia de front.

În paralel, în profunzime, se continuă însă un proces cu mult mai important şi semnificativ, anunţând posibile noi alianţe, unele permiţând deja să se întrevadă cum, sub presiunea evenimentelor neaşteptate, se restructurează colaborări odinioară funcţionale şi, mai ales, cum capătă substanţă ceea ce, deja de ani buni, cei de la Davos au prezentat deja ca un „posibil model alternativ de dezvoltare la G2”. Aveţi aici materialul prezentat în ianuarie 2018 ca parte a Platformei geostrategice a Forumului Economic Mondial  sub titlul „BRICS-plus: Alternative globalization in the making?”. Deja din acel moment se anunţa care era extensia proiectului chinez de înlocuire a G20 cu o structură nouă în care noi actori sdă poată constitui un bloc alternativ de putere. Ideea a părut interesantă teoretic dar a fost analizată doar în legătură cu extensiile proiectului Noului Drum al Mătăsii, iar perspectivele reale erau limitate doar la valoarea investiţiilor active din spaţiul direct de interes, fireşte cu susţinerile politice ale guvernelor implicate.

În acest moment, lucrurile se pot schimba radical deoarece orice extensie prezentă sau de perspectivă a proiectului BRICS prin adăugirea de noi şi noi ţări poate da o perspectivă complet nouă asupra relaţiilor internaţionale viitoare.

Pentru a înţelege dimensiunea problemei, să reamintim participanţii.

Pe de o parte, G20: Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Franţa, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Republica Coreea, Mexic, Rusia, Arabia Saudită, Africa de sud, Turcia, Marea Britanie, SUA şi Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, vedem cu se desenează, susţinută fervent de China, forumul de cooperare pe domenii multiple denumit „BRICS +”, perspectiva primirii unor noi membri alături de Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud. Indicaţia ar fi lista de invitaţi ai reuniunii de luna trecută (22 mai) a miniştrilor de externe, ultima etapă de pregătire a Summit-ului de luna aceasta. Iată lista de prezenţă: Argentina, Egipt, Indonezia, Kazahstan, Nigeria, Arabia Saudită, Senegal şi Tailanda. Ceea ce ar putea duce la această hartă a BRICS +:

Au avut dreptate cei de la Davos când căutau un răspuns la întrebarea „la ce ne-am putea aştepta de la extinderea blocului BRICS” şi proiectau acest răspuns?

Întrebarea majoră din acest moment este legată de valoarea participării fiecărei ţări în noul proiect, demonstrabilă nu numai la nivelul teoriei geo-politice ci şi, foarte direct, prin rezervele prin care poate răspunde la cele trei mari crize, cea energetică, cea a alimentaţiei şi cea a materiilor prime non-alimentare. Aici este bătălia cumplită, singura adevărat importantă şi absolut decisivă. Context în care se aude că deja vor urma surprize majore în urma refuzului Mexicului de a participa la Summit-ul regional al Americilor de la Los Angeles în semn de protest faţă de neinvitarea de către Biden a Cubei, Nicaraguei şi Venezuelei.  Interesant să vedem în ce sens va evolua tensiunea asta recentă şi, mai ales, dacă asta va consolida posibilitatea unei construcţii BRICS+ care să propună şi o dimensiune de cooperare a statelor producătoare de petrol care să accepte un sistem de plată dedicat bazat pe convertibilitatea în ruble sau/şi yuani. Iată care le este nivelul de ambiţie şi cum poate să arate lumea lor de cooperare.

Credibil sau nu, asta ne va arăta viitorul foarte apropiat, poate prin comparaţie directă cu reuşite NATO şi UE de a lansa invitaţii de aderare către ţările aflate acum în aşteptare. Să vedem.