Licenţă de a eutanasia: “No Time to Die” (r. Cary Joji Fukunaga)

Aparent, nimic nu se schimbă în cel mai recent film din seria Bond: eroul apare pe ţeava unui pistol, flecăreşte cu Moneypenny, îşi preia conştiincios gadgeturile de la Q, apoi se confruntă cu un adversar diform care vrea să distrugă lumea, pe care în cele din urmă îl învinge.

Şi totuşi, nimic nu mai e la fel.

Nevoit să-şi schimbe vestimentaţia într-o cameră îngustă alături de o agentă CIA mult mai tânără decât el, Bond nu se poate abţine să nu flirteze. Nu e clar dacă interesul lui e real sau replicile îi vin din inerţie, cert e că actriţa Ana de Armas îşi joacă refuzul cu un incontestabil dezgust, asezonat cu nuanţe de spaimă, retrâgându-se suficient de mult (şi cu suficient de multă vehemenţă) pentru a lăsa între ei o apreciabilă distanţă. Pentru prima oară în 59 de ani, Bond devine cringy.

După mai puţin de trei minute, Bond se referă la dineul la care participă neinvitat cu sintagma “o bunga bunga organizată de Spectre”, folosind o referinţă inactuală pentru a muta stigmatul libidinoşeniei de pe el însuşi către membrii organizaţiei conduse de Blofeld. Dar asta nu face ca feminismul acestui film în care Bond e într-o relaţie monogamă să fie mai puţin relativ.

Paloma îndeplineşte funcţia unei Bond girl tradiţionale. E drept că ea îl ajută pe erou prin aceea că elimină un număr apreciabil de inamici (cu o semiautomată – cea mai lungă ţeavă nu poate aparţine decât armei mânuite de Bond). Însă rolul ei rămâne esenţialmente cel al unei gâsculiţe.

În scena în care venerabilul Aston Martin, varianta steroidizată, scuipă gloanţe la foc automat prin faruri, lui Madeleine (Léa Seydoux) îi revin lacrimile şi mucii, în timp ce pe buza superioară a lui Bond, încă nu s-a uscat sângele. Frustrarea şi neputinţa sunt puse în oglindă cu dârzenia lui machistă şi la final, când aceleaşi secreţii statornicesc pe aceleaşi chipuri.

De altfel, destinul lui Madeleine depinde mereu de dorinţele sau pasiunile, de moment sau statornice, ale celor doi bărbaţi din centrul filmului. Safin îi ucide mama şi o salvează în debutul filmului, apoi o şantajează. Spre final, o răpeşte, iar apoi o şantajează din nou. Bond o salvează în debutul filmului, adică în scena din Aston Martin, pentru ca apoi să decidă unilateral să întrerupă relaţia cu ea. Acelaşi Bond o salvează de-a lungul unei a doua urmăriri, apoi o protejează din nou în baza secretă a lui Safin, când o recuperează pe fiica acesteia şi se asigură că amândouă părăsesc insula vii şi nevătămate. Dovada supremă de cavalerism, se sacrifică de dragul său. Dacă acesta e feminism, nu vreau să ştiu cum arată misoginismul, în concepţia scenariştilor Neal Purvis, Robert Wade, Phoebe Waller-Bridge şi Cary Fukunaga.

Pe de altă parte, Moneypenny e interpretată în continuare de o actriţă de culoare, la fel şi noul 007, iar Bond reuşeşte performanţa de a nu se culca nici cu una, nici cu cealaltă. În plus, Q îşi aşteaptă partenerul la cină, iar eroul nu pare să fie deranjat câtuşi de puţin de asta. Pentru prima oară în 59 de ani, Bond e pe jumătate woke.

Emanciparea neconvingătoare a lui Bond are iz de business plan, e un progresism care pare plămădit din statistici, marketing, calcule şi previziuni. În urma a nenumărate cafele, băute la nenumărate focus grupuri şi şedinţe, seria Bond a ajuns să fie orice (orice e de presupus că ar fi la modă, cel puţin): shoot’em up, dramă psihologică având în centru un personaj tarat şi bântuit de remuşcări, chiar şi horror, un jump scare marcând prima apariţie a lui Safin.

În ceea ce priveşte ţăcănitul de mitralieră care punctează sonor mai multe din scenele de acţiune ale filmului, în toate urmăririle filmului, singurul lucru pe care Bond trebuie să-l facă e să-şi menţină vehiculul pe drum: din ghinion sau incompetenţă, toţi adversarii săi părăsesc carosabilul, mai devreme sau mai târziu, şi/sau explodează, după caz. Nici când coboară de la volan, peisajul nu se schimbă radical: locotenenţii lui Safin stau la coadă cu capul plecat, aşteptând să fie mitraliaţi, atunci când nu sunt scoşi din uz în urma unei încleştări corp la corp.

E cale lungă de la luptele greco-romane ale lui Connery, la MMA-ul practicat de Bondul lui Daniel Craig. Cert e că acesta din urmă e intuit mai degrabă decât văzut, în cadre clare, care să compună o coregrafie cât de cât coerentă. Există o singură cascadorie mai ambiţioasă, filmată competent şi întreruptă de montaj doar atât cât trebuie, cea în care Bond conduce o motocicletă pe o pantă imposibilă, pluteşte peste un parapet, apoi trece prin mijlocul unei procesiuni religioase. Iar asta pentru că specialitatea casei a încetat demult să fie spectacularul.

Bondul lui Craig gândeşte, nu doar munceşte. Inamicii lui ştiu că, înainte de a ucide fără să clipească, 007 e măcinat de feluriţi demoni interiori, drept urmare, îşi adaptează strategia în consecinţă. Dilematicul Bond al lui Craig nu mai poate fi anihilat printr-o banală execuţie, Blofeld nici măcar nu încearcă asta. Însăşi eterna fantasmă a distrugerii lumii pare că îi produce o juisare mai puţin intensă decât perspectiva de a-l vedea pe Bond nefericit. Acesta este obiectivul unuia dintre cele mai improbabile şi mai energofage planuri malefice ale lui Blofeld, ameninţarea fericirii conjugale a tomnaticului spion britanic. Iar ceea ce Blofeld reuşeşte doar vremelnic, Safin obţine definitiv: perspectiva ca Bond să continue să-şi împartă existenţa cu Madeleine devine chimic imposibilă (ceea ce face ca eroul să aleagă, în cele din urmă, moartea, desăvârşindu-şi eforturile de dezvoltare personală).

În sfârşit, pornirile moralizatoare ale lui Bond se fac simţite de-a lungul întregului film. Bond îi culpabilizează pe Madeleine pentru o trădare care n-a avut loc niciodată, pe M pentru un experiment al cărui eşec ar putea fi sinonim cu un genocid, pe Safin pentru că dă semne de psihopatie. Pentru prima dată în 59 de ani, Bond e banal. “A stupid policeman”, cum ar zice Dr. No.

Aşadar, un ultim Bond cu Craig care bifează la toate capitolele şi totuşi nu reuşeşte să fie niciodată altcumva decât lipsit de suflu şi inutil. Nimic de zis, Bond poate în sfârşit să spună “te iubesc”. Însă e oare acesta un progres atât de mare?

Ceea ce moare în filmul regizorului Cary Joji Fukunaga nu e atât eroul popular al unei serii extrem de longevive, cât neruşinatul superlativ al trăirii vicariale pe care acesta o media. Un Bond adus la zi scoate doar vina din ecuaţie. Dar un Bond tern, cu un erou alcoolic şi suferind, care ţine prelegeri etice în loc să mijlocească o formă sau alta de spectacol, nu mai e o plăcere. “No Time to Die” aruncă în sfârşit la gunoi o jucărie demult stricată.