Leul fără frontiere (9)

Dezbaterea de miercuri, de la BNR, referitoare la crearea unei pieţe internaţionale de capital în România, a ocazionat un schimb fructuos de idei. Nu intenţionez să fac radiografia dezbaterilor. Mă voi opri, însă, la o subliniere a guvernatorului Băncii Naţionale, fiindcă are legătură cu tema acestui serial.

Depozitele bancare, ce au avut vreme îndelungată stocuri sub nivelul creditării, depăşesc acum nivelul împrumuturilor date de bănci. Fapt ce-ar putea să constituie baza unei schimbări de opţiune. Şi anume, că o parte din banii depozitaţi în bănci ar putea să ia calea bursei de valori. Sigur, în condiţiile în care bursa ar apăsa pe două pedale de importanţă fundamentală: încrederea şi transparenţa. Doi factori care se câştigă greu şi pot fi pierduţi uşor, iar câştigul n-are cum să fie fără o schimbare profundă de ordin cultural. Guvernatorul BNR a invocat însă două avantaje esenţiale pentru buna funcţionare a bursei: cursul liber şi leul convertibil.

                                                                               *

Relevant, în acest sens, este faptul că sub aspect istoric bursa s-a dezvoltat concomitent cu evoluţiile în planul cursului de schimb şi al convertibilităţii. De altfel, mai multe serii de instituţii au fost clădite în anii ’90, pe piaţa noastră financiară, cu scopuri multiple, printre care şi cu menirea de a contribui la convertibilitatea leului. Am amintit deja rolul bursei de valori, „mitropolia economiei de piaţă“ cum o numea Petre Ţuţea. Astăzi voi dezvolta câteva momente legate de naşterea acestei instituţii într-un timp dominat de prea puţine certitudini privind economia românească.

O întrebare, rostită atunci cu ostentaţie, nu părea deloc nefirească în conjunctura din prima parte a anilor ’90: „Ce nevoie avem noi de o bursă de valori?“ Multe opinii, conturate nu doar în rândurile populaţiei, ci şi între numeroşi politicieni ai vremii, se întâlneau în convingerea că economiei noastre i se pregătea o tichie de mărgăritar. Cei mai furioşi erau reprezentanţii unor cercuri economice populiste, care umpleau spaţiul public cu lozinci prin care cereau ca statul să nu-şi ia mâna de pe întreprinderi. Ei vedeau în bursa de valori un interpus între stat şi întreprinderi, a cărei activitate ar putea să ducă la grăbirea privatizării. Şi, desigur, i se împotriveau. Printre animatorii acestei mişcări se numărau mulţi dintre directorii întreprinderilor de stat obişnuiţi să înoate în ape liniştite, fără competiţie economică, fără zbateri pentru eficienţă şi competitivitate, dar cu acces liber la rezervorul subvenţiilor bugetare, din care îşi acopereau nepriceperea şi, de multe ori, indolenţa. Ei îşi făcuseră adepţi dintre salariaţii împăcaţi cu lefuri mici, dar sigure, acoperiţi de legi care le asigurau intrarea în şomaj tehnic când întreprinderile lor nu mai produceau, păstrându-şi astfel locurile de muncă. Sau de „obiceiul… pământului“, în baza căruia instituiseră regula că „merge şi aşa“, umplând piaţa cu produse pe care nimeni nu le cerea şi nu le voia.

Tocmai din această realitate, confuză şi îmbâcsită cu mentalităţi învechite, s-a desprins ideea că o bursă de valori ar aduce un aer proaspăt în economia românească. De ce aveam noi nevoie de bursă sau de alte instituţii ale pieţei financiare? Fiindcă aveam nevoie de un aer tare şi de sânge proaspăt în economia românească. Fiindcă şi după 1990, pe fondul unei relative autonomii dobândite de întreprinderi, iluzia statului-întreprinzător continua să supravieţuiască prin presiunea exercitată de prezenţa în economie a unor puternice monopoluri.

                                                                               *

Economia românească, la mijlocul anilor ’90, mai era încă dominată de mari monopoluri, care o sufocau. Fără îndoială că de aici trebuia să înceapă schimbarea: de la anihilarea puterii acestor monopoluri, pentru ca primul rol în economie să revină concurenţei. În acest scop, era necesară consolidarea pieţei de capital, cu bursa de valori, cu ringurile extrabursiere şi cu fondurile de investiţii. Numai aşa societatea românească putea să ajungă la o nouă relaţie producţie-consum-proprietate; şi la o altă ecuaţie economică, în care venitul să fie legat de competiţia muncii. „Cazanul comun“, menţinut încă în industria de stat, îşi epuizase până şi bruma de resurse ce dădea cândva iluzia protecţiei sociale. Securitatea socială nu mai era posibilă fără protecţia concurenţei în economie.

Nicăieri, în lume, eficienţa şi, în consecinţă, bunăstarea nu mai erau posibile fără pieţe libere, fără concurenţă, fără preţuri adevărate. Şi, mai ales, fără o puternică piaţă de capital, veritabilă pompă de oxigen de care economia naţională avea încă de atunci o nevoie vitală. Iată motivul principal pentru care Banca Naţională, aflată încă de atunci în avangarda bătăliei pentru economia de piaţă, a susţinut cu ardoare înfiinţarea bursei de valori. Şi, într-o vreme în care o astfel de iniţiativă avea nevoie întâi şi întâi de sprijin material, i-a oferit asistenţă logistică şi managerială. De altfel, multă vreme Bursa de valori Bucureşti a funcţionat în clădirea Băncii Naţionale.

Un lucru mai trebuia să fie înţeles bine: că piaţa de capital nu este şi nu poate să fie doar o grupare de instituţii, unde se multiplică banii economisiţi. Şi unde câteva mii sau sute de mii de oameni, ce consimt să-şi asume un risc, adaugă un plus de câştig la salariile lor derizorii. Piaţa de capital înseamnă mult mai mult: o cultură, o stare de spirit, o seamă de rigori, toate având un singur scop ‒ dezvoltarea investiţiilor în economie. Mai ales că, statul nostru devenise neputincios în această privinţă. Metoda strângerii banilor pentru investiţii cu arcanul dăduse faliment încă din 1980. Aşa că mai aveau o unică şansă: dezvoltarea pieţei de capital, prin urmare a banilor economisiţi şi investiţi. În primul rând printr-o bursă a noastră, care-şi merita renaşterea după o jumătate de secol în care a fost condamnată la dispariţie.
 

Continuare – joia viitoare.