„L’Etat, c’est moi!”
0Aceasta este formula, adevărat apocrifă, pe care istoria și mai ales tradiția populară a reținut-o ca fiind pronunțată în Adunarea Națională e Ludovic al XIV-lea, Regele Franței și Navarei, pe 13 aprilie 1685.
„Statul sunt eu!” ar fi spus atunci Regele-Soare, în vârstă de doar 16 ani, supărat de faptul că Parlamentul contesta câteva decrete regale aplicabile în domeniul fiscal. Formula a devenit simbolică pentru ceea ce a însemnat regimul monarhiei absolutiste și a servit drept exemplu în toate argumentările ulterioare privind valoarea sistemelor democratice care aveau să confirme și să consolideze vocea și voința populară.
Dar, în sine, valoarea principiului a rămas neatinsă și timpurile respective exercită încă o atracție secretă, mai ales pe timpuri de criză. Atunci când deciziile guvernanților sunt criticate sau chiar contestate violent în stradă, apare cu regularitate tentația ca, folosind orice portițe legale posibile, chiar dacă în ultimă instanță, să se încerce ocolirea sau ignorarea mesajului străzii. Ce dacă zeci, mii, zeci de mii, sute de mii de oameni ies în stradă să anunțe că se apropie momentul unui cutremur social, pe fond ei nu sunt decât o masă informă de plătitori de impozite, ușor de ignorat tocmai fiindcă, la nevoie, ai de partea ta forțele de ordine pe care nu eziți să le trimiți să- bată și să-i toace conform planurilor anterior aprobate de generalii de serviciu. Căci în mintea tuturor politicienilor de rang a rămas adânc implantată învățătura dătătoare de speranță de supraviețuire așa cum o formula Bossuet (1970, Politique tiree des propres paroles de l’Ecriture sainte, operă publicată postum): „Oricât de rău ar fi un prinț, revolta supușilor săi este întotdeauna infinit mai rea”.
Și au mai învățat ceva: democrația e bună cât timp invocarea ei servește jocurilor politice la nivel înalt. În secunda când apare o problemă gravă, într-o fracțiune de secundă, o măsură dovedit nepopulară este impusă exact așa cum a făcut-o Macron și guvernul său evitând votul în Adunarea Națională, ignorând ce se întâmplase în stradă, revoltă care a reizbucnit noapte trecută și care se va multiplica și intensifica în zilele care urmează. Guvernul a reacționat imediat, ministrul de interne solicitând „măsuri suplimentare de protecție pentru deputați și senatori”. Fie și numai asta arată cât de rapid se adâncește nu numai scandalul evident între diversele forțe politice, ci și prăpastia care separă aceste dezbateri politice de viața și preocupările poporului aflat sub presiunea crizelor multiple de până acum care, predictibil, s-au revărsat deja nemilos în domeniul social.
Democrația începe să semene cu altceva și ne apropiem primejdios de momentul în care un singur om să decidă totul, acoperit de prevederi legale, devenind conducătorul providențial al națiuni și primind puteri excepționale. Iată un alt exemplu: în Israel, în Knesset, a fost aprobat cu 61 de voturi la 51, în primă lectură, proiectul Legii al cărei scop este împiedicarea posibilității ca Primul Ministru să poată fi suspendat din funcție sau a declarării sale ca fiind inapt de a-și îndeplini îndatoririle. Dacă va fi definitiv votată, legea va permite înlocuirea Primului Ministru doar în cazul absenței sau al unei boli care să-l împiedice să-și îndeplinească îndatoririle. Mai mult, este în discuție ceva excepțional: un amendament care stipulează imposibilitatea Curții Supreme de a lua în discuție și eventual să aprobe o eventuală petiție prin care să se ceară înlocuirea Primului ministru. Mai mult, Parlamentul poate decide să ignore deciziile Curții Supreme.
Președintele Isaac Herzog a transmis o propunere de compromis privind reformele constituționale și juridice aflate în dezbatere care includea și ideea ca, pentru prima oară în istoria țării, să fie elaborat un set de legi privind apărarea drepturilor omului care să aibă și un capitol special privind protecția minorităților, penalizarea discriminării, stabilirea principiului egalității, libertății de expresie și a dreptului de adunare publică. Premierul Netanyahu a respins integral propunerile prezidențiale, sursele afirmând că mișcarea s-a făcut sub presiunea extremei drepte religioasă. Replica-avertisment a Președintelui Isaac Herzog arată cât de gravă este situați și cât de mare este criza democrației:
„Cei care cred că nu se poate ajunge la un adevărat război civil care să aibă un cost în vieți omenești chiar că nu știe ce vorbește. Acum că sărbătorim cea de-a 75-a aniversare a existenței Statului Israel, țara se află pe marginea abisului. Un război civil înseamnă linia roși și, cu orice preț, prin orice mijloace, nu voi lăsa ca asta să se întâmple”.
Neașteptate, complet surprinzătoare și neliniștitoare sunt perspectivele acestea care, deja, nu mai sunt scenarii sau povești contra-educative, ci realități care evoluează spre lumi conflictuale post-democratice. Cine va spune atunci, și cu ce mijloace, „L’Etat c’est moi” ? Și, în definitiv, care e problema dacă acceptăm ce spunea Stepane Owona: Democrațiile înseamnă ajungerea la putere a unor dictatori înarmați cu răbdare...
Se încarcă comentariile...
