Lecție pentru diplomația românească: cum să faci ca cineva să te bage în seamă pe timp de criză

2022 a fost anul unei reprezentări nefericite a intereselor românești pe plan internațional, marcată de câteva evenimente memorabile pe o listă neagră a rușinii naționale.

Aș începe prin cronica neputință politică și diplomatică de a obține un avans cât de cât remarcabil în relația cu SUA, cel mai important și drag partener strategic al țării noastre, în problema dureros de sensibilă a vizelor. De ani și ani de zile, pe un ton solemn și convingător, ați auzit promisiuni că situația este discutată, rezolvarea este pe drumul cel bun, sigur o să li se facă milă și curând-curând va veni ce va veni, când și dacă va veni.  

Dar, dacă problema regimului de vize pentru SUA este de acum una cronică și cu care ne-am obișnuit deja, celelalte două evenimente din 2022 au durut foarte tare și au ridicat și ridică în continuare întrebări, chiar dacă, poate ați observat, sunt discret băgate sub preș deoarece, pesemne, „nu este momentul” ca România să ridice capul. Refuzați (sper temporar) la intrare în Schengen, am mai fost umiliți din nou după ce partea ucraineană a ignorat, previzibil și complet, revolta-rugăminte românească transmisă către Președintele Zelenski de a nu promulga noua lege privind minoritățile.  

Eșecuri? Desigur. Dureroase? Poate, dar nu sunt foarte sigur atâta timp cât s-a format un reflex de a primi picioare în fund care a devenit tradiție trecută de la o generație la alta. Dar este posibil să fiu rău și nedrept. Așa că, pentru explicație comparativă pentru punctul meu de vedere, vă rog să ne uităm la cum reacționează altă școală de diplomație și făuritoare de politicieni „altfel”, cea poloneză, aflată acum în plină acțiune pentru a-și impune poziția în fața Germaniei, folosind toate mijloacele politice posibile. Și, cine știe (dar, sincer, nu cred că se va întâmpla așa ceva), poate chiar coordonatorul politicii noastre externe, când va sosi din binemeritata vacanță legală, va găsi timpul să ordone subordonatului său ministru de externe să studieze cum se face dacă chiar vrei ca cineva să te ia în seamă în atât de complicatele jocuri la nivel înalt pe scară internațională. 

Marți, Polonia a spus că a fost informată oficial de Germania că Berlinul nu dorește să intre în negocieri pe problema reparațiilor de război cerute de guvernul de la Varșovia și, în concluzie, consideră problema încheiată.  

Aici s-ar fi putut termina un episod destul de încordat și care durează de ceva timp, ajuns la paroxism după ce Polonia a dat publicității rezultatele lucrărilor Comisiei de evaluare a daunelor suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial  (la timpul potrivit, le-am prezentat în detaliu): experții polonezi au estimat la 6,2 trilioane de zloți, adică 1,3 trilioane Euro, valoarea pagubelor respective, dar Berlinul a respins cererile poloneze, spunând foarte clar că Polonia a renunțat la a mai cere compensații printr-un acord semnat în 1953. 

Diplomația poloneză reacționează rapid și, printr-o mișcare deosebit de interesantă deoarece, în cazul de reușită poate crea un precedent mondial, a cerut în mod oficial intervenția Națiunilor Unite: „Sistemul Națiunilor Unite oferă instrumente pentru dialog precum și pentru posibilitatea de a vedea cum comunitatea internațională evaluează daunele produse de agresiunea și ocupația germană în perioada războiului și Polonia intenționează să utilizeze aceste posibilități” – a spus Arkadius Mularczyk, ministrul de Externe polonez, în cadrul unei conferințe de presă, mai afirmând și că răspunsul german constituie proba unei „atitudini lipsite de respect” față de Polonia. 

Observați că, în acest moment, Polonia a decis ceva extrem de important, anume depășirea stadiului unei dispute bilaterale, internaționalizând problema și transformând-o într-una cu relevanță mondială deoarece rezultatele viitoarei decizii a ONU ar putea fi considerate ca precedente valabile pentru revendicări similare depuse de alte țări care au fost victime ale agresiunii naziste.  

Dar, dincolo de asta, o decizie majoră a ONU în această speță ar lămuri foarte multe aspecte aflate încă în discuție pe subiectul reparațiilor de război care, eventual, ar putea fi impuse Rusiei în urma agresiunii neprovocate asupra Ucrainei. Aici lucrurile se complică extrem de tare, dat fiind statutul Rusiei de membru permanent al Consiliului de Securitate, dar, oricum, discuția poate ajunge în Adunarea Generală și poate fi integrată oricând în rechizitoriul procurorilor TPI sau ai unui Tribunal special pentru Ucraina. Și atunci totul devine exploziv în măsura în care cererii pentru compensații din partea Ucrainei se pot adăuga acțiuni similare din partea altor țări. 

Este însă, înainte de toate, o lecție despre cum se joacă, chiar la risc, pentru promovarea intereselor naționale în momente de criză.  

La ei, nu la noi.