Lăutarii (2).  Ţipăt lung

Un tip cânta alături de alţi lăutari, pe la nunţi şi alte evenimente, dar la un moment dat i-a murit stăpânul şi s-a trezit om liber, pentru că acel stăpân n-avea urmaşi. Iar libertatea schimbă drumurile şi viaţa. Acest lăutar liber îşi ia lumea în cap, mai ales că era şi foarte sigur de talentele lui.

Nu v-am spus încă, era la vârsta speranţelor nestăvilite şi cânta la cimpoi. Dar nu oricum; din burduful de oaie ieşeau valuri fierbinţi, pe care degetele muzicantului le transformau în chemări, în suspine şi în clipocire de ape.

Bătea drumurile cântând pasional, iar în urma lui lăsa dansatori şi extaze. Era în muzica sa ceva dureros,  ca orice dorinţă care ţi se pare de neatins, iar melodiile curgeau acompaniate de o invizibilă ploaie, căci cimpoierul purta pe pulpe clopoţei de aramă.

Trecea prin sate, iar oamenii îşi lăsau munca şi ieşeau la porţi să danseze, încât în spatele lui, pe măsură ce se depărta, îmbrăţişându-şi cimpoiul, vedeai şiruri de dansatori şi eşarfe vaporoase fluturate  în vânt.

Dar cât să cânţi? Cât să strângi în braţe o piele de oaie?! Şi pasiunile se ofilesc, ca toate, iar  cu timpul cântăreţul şi-a pierdut interesul. De unde scotea triluri duioase şi chemări îngereşti, a-nceput s-o lase mai moale, iar din cimpoiul care acum părea un plămân umezit de efort şi de boală, fiecare sunet se strecura greu şi infirm.

Când cimpoierul a păşit pe porţile Bucureştiului era deja rutinat în aşa măsură, că în urma lui se risipea disperare. Ca o vuvuzelă bolnavă, cântecul lui şuiera printre case. Ca o sirenă de ambulanţă, ca un burghiu de perforat fierul. Târgoveţii se ascundeau în case, poliţia Capitalei deja pornise pe urmele lui. Însă nimeni nu putea să se apropie de acest muzicant aberant. Şuieratul cimpoiului îţi intra în urechi, strecurându-se ca firul de apă, iar în drumul său declanşa cataclisme ca să nu zic prăpăd. Unii rămâneau cu timpanele sparte, alţii făceau atac cerebral. Cimpoierul devenise un pericol real, iar bucureştenii se ascundeau în cufere şi beciuri, îngroziţi de teroarea care năvălise peste oraş.

Însă mugetul nu putea fi evitat, era ca limbile focului într-o grămadă de fân.

 Şi odată intrat în creier, şuieratul ăsta, de cucuvea atacată de câini, se făcea praf şi pulbere, luând naştere mii de alte sunete de diferite intensităţi, tropăieli, lovituri de baston, pietricele căzute pe scară.

Iar cine scăpa viu după întâlnirea cu ţipătul de cimpoi, începea să spună cuvinte pe care nu le mai gândise până atunci, fraze, elaborate sau dimpotrivă afirmaţii tăioase, uneori poeme, descrieri ori declamaţii. Unii vorbeau singuri, alţii căutau cu orice preţ un ascultător blând, pe care adeseori îl scoteau cu forţa din case ori de sub paturi.

Dar erau şi unii cărora le plăcea să scrie, să aştearnă pe filă cuvintele moi, ieşite din ţipătul unui cimpoi.  Scriau ce nu le plăcuse în viaţă, dar cel mai adesea  scriau reclamaţii, trimise direct la Palat.

Unele s-au păstrat până în zile noastre, aşa cum este plângerea unui croitor, care îi scrie lui vodă că nu mai suportă să croiască veste pentru mojici. Visul lui este altul, populat de haine spumoase, pe care crede c-ar trebui să le vadă toată suflarea oraşului. Încât vodă ar face bine să ridice o scenă în faţa turnului Colţea, iar hainele lui să fie lăsate să zboare acolo unde numai sfinţii şi el au ajuns.

 În fine, unii cereau chestii imposibile, ca elixire care schimbă culoarea părul şi a feţei, papuci zburători ori dansatoare de miere.

Prinşi de aceste preocupări, în timp ce oraşul se umpluse de vorbe, cimpoierul a fost uitat. Era acum o ruină, care continua să sufle-n cimpoi, un tip cu privire pierdută, făcut grămadă lângă un gard. Cineva îndrăzneţ, care căpătase curaj prin retorică, s-a apropiat de el şi-a constatat că deşi era muribund, continua să scoată acelaşi sunet ca un şurub cu filet, ca un fluier de salvamar, ca sirena lui Roaită.

Până la urmă au adus fierăstrăul şi-au tăiat ţâful, ca să poată să-l despartă pe muzicant de instrumentul lui drag.

Nici n-a mai trăit după-acea, a fost mort în câteva ore, iar peste oraş a căzut din nou bâzâitul prozaic.

Totuşi amintirea muzicantului a continuat să persiste, era ceva în sunetul lui, care îi legase pe toţi de cuvinte. Unii chiar l-au trecut în pomelnice, iar un negustor din Caimata a plătit un zugrav să deseneze pe lângă fereastră, silueta de neuitat a fostului cimpoier. Casa a pierit într-un incendiu, dar nu înainte ca alte mâini să fi copiat portretul cu pricina, încât, copie după copie, a ajuns până în zilele noastre - şi-l pun mai sus. Dar ce poate să povestească o copie a unui om atât de pasional?