Benjamin Netanyahu, premierul israelian FOTO Reuters

Fixaţi cum suntem pe Orientul Mijlociu, privim dinamica acestuia pe două axe: relaţia dintre Israel şi lumea islamică şi relaţiile din cadrul lumii islamice, ca urmare a diferenţelor dintre sunnism-şiism. Astfel, uităm că Israelul a fost mereu placa turnantă între Europa, Asia şi Africa.

Absenţa oficialilor evrei de la înmormântarea lui Nelson Mandela[1] şi problema statului iudeu cu imigranţii proveniţi mai ales din regiunea sub-sahariană[2] relevă dimensiunea africană ce derivă din poziţia geografică a statului cu capitala la Tel Aviv. Mai mult decât atât, în noua conjunctură a Primăverii Arabe maturizarea unui complex de securitate autonom în Africa de Est cu Israelul ca prelungire nu ar trebui scoasă din calcul.

Din timpurile biblice spre modernitate

Geografia mitică iudeo-creştină cuprinde un teritoriu elastic ce se întinde din Golful Persic până dincolo de izvoarele Nilului. Încă din timpurile regilor David şi Solomon (secolele XII-X Î.Cr) spaţiul est-mediteranean fermenta sinteza eleno-egipteană, iar monoteismul poporului israelit a fost puternic influenţat de vecinii săi. Episodul vizitei reginei din Shaba descrisă de cartea etiopiană Kebra Nagast ori pilda etiopianului convertit de diaconul Filip (Faptele Apostolilor 18, 26-39) demonstrează influenţa statului iudeu pe continentul negru.[3]

Mai târziu, în Evul Mediu, legendara ţară a regelui Ioan (Etiopia), Egiptul şi Palestina formau un tot unitar în geografia mitologică mai sus enunţată, geografie care a motivat căutările cruciaţilor şi aventurierilor.[4]

În modernitate, interesul sionismului faţă de continentul negru s-a realizat pe baza unei combinaţii de idealism şi conjuncturi politice.

Fascinaţia lui Theodor Herzl, fondatorul Organizaţiei Sioniste,  faţă de lumea africană îşi va lăsa amprenta puternică asupra azimuturilor diplomatice ale ţării sale de mai târziu. Pentru Herzl condiţia evreului cu cea a sclavilor negri semănă întrucâtva, ceea ce îl conducea să scrie că misiunea poporului ales nu se rezumă la propria eliberare, ci se extinde către îmbunătăţirea soartei altora. Afirmaţia sa din lucrarea Alterneuland (Pământul Vechi-Nou; 1902) rămâne emblematică:

„Mai există o chestiune ce rezidă în dezastrul naţiunilor actuale şi care rămâne nerezolvată până astăzi şi a cărui profunzime numai un evreu o poate înţelege. Este vorba de chestiunea africană. Să ne amintim doar toate acele episoade teribile ale comerţului cu sclavi, ale fiinţelor umane cărora, doar din cauză că sunt negre, le-au fost furate vitele, iar ei au fost luaţi prizonieri, capturaţi şi vânduţi. Copiii lor au crescut în ţinuturi străine ca obiecte ale dispreţului şi furiei doar pentru că aveau culoarea pielii diferită. Nu îmi este ruşine să spun, chiar dacă mă voi expune eu însumi ridicolului că, odată ce am fost martor eliberării evreilor, poporul meu, doresc să fiu martor şi la eliberarea africanilor.”[5]

Departe de a fi doar un naiv dezinteresat, Herzl manifesta o atitudine per total ambivalentă, idealismul său făcând casă bună cu mentalitatea colonială- se visa astfel cum Eretz Israel va beneficia de pe urma muncii manuale a locuitorilor arabi şi egipteni care populau Palestina contemporană lui.[6] Ambivalenţa respectivă va fi perpetuată şi de diplomaţia israeliană către statele africane proaspăt independente.

Un an mai târziu, în 1903 are loc aşa-zisa propunere ugandeză („Uganda proposal”). Pentru a decongestiona fluxul imigranţilor evrei care fugeau de persecuţia ţaristă spre Anglia, lordul Chamberlain propunea crearea unui cămin pentru aceştia la Guash Ngi Shu, lângă Nairobi. La drept vorbind, locul era în Kenya actuală, în ciuda numelui propunerii! Zona fusese aleasă datorită climatului temperat şi dealurilor împădurite. Se pare că Herzl ar fi dorit să accepte ideea, fie şi ca o victorie tactică, de moment,  dar restul liderilor mişcării sioniste s-au opus vehement.[7] Povestea rămâne ca un exemplu al scenariilor vehiculate şi a modului în care cursul istoriei s-ar fi putut schimba!

Patru sunt capitolele politicii africane a Israelului de care ne vom ocupa în continuare: a) relaţia de ansamblu cu Africa înainte de 1990; b) ajutorul financiar; c) cooperarea militară şi chestiunile securitare şi d) evoluţiile generate de Primăvara Arabă.

<strong>A. Anii ’60: se poartă Africa</strong>

Primul consulat a fost deschis la Addis Ababa în 1956. Etiopia nu va recunoaşte Israelul decât în 1961. În 1957 se stabilesc contactele diplomatice cu Ghana,  urmate în 1959 de cele cu Guineea.  Apoi, în 1961-1962, urmează cele cu Zair, Mali, Sierra Leone, Madagascar şi Nigeria, în această ordine. În anul de vârf 1972, Israelul va întreţine dialog oficial cu 32 de state africane.

Vizita ministru Golda Meir, din 1958, a punctat Liberia, Senegal, Nigeria, Ghana şi Coasta de Fildeş. Patru ani mai târziu preşedintele Yitzhak Ben Zvi a vizitat cinci state vest-africane. Peste un an, în 1963, premierul Levi Eshkol, face turul Senegalului, Coastei de Fildeş, Zairului, Ugandei şi Liberiei.

Demnitari africani au mers la rândul lor la Ierusalim: John Tettegah, secretarul general al mişcării sindicaliste ghaneze (1957) şi Tom Mboya, omologul său kenyan.

Entuziasmul tiermondist al unor lideri ca David Ben-Gurion şi Golda Meir, originat în acea „povară a evreului alb”, după cum spunea Eitan Bar-Yosef cu referire la Herzl, nu va rămâne fără ecou.[8] Elitele africane au răspuns pozitiv diplomaţiei venite dinspre Tel-Aviv, datorită amintirii comerţului cu sclavi negri pe care arabii îl practicaseră timp de secole.

Ceea ce va slăbi prietenia cu poporul iudeu au fost războaiele de Şase zile şi, respectiv, de Yom Kippur. Intervalul 1967-1973 reprezintă maxima intensitate a confruntării cu lumea arabă, deznodământul trecând de la agonie la extaz în numai şase ani. Dacă în vara lui 1967 forţele armate israeliene au administrat o înfrângere fulgerătoare trupelor combinate ale Egiptului şi Siriei şi au anexat Bancul de Vest, Înălţimile Golan şi Peninsula Sinai, reversul medaliei, petrecut în octombrie 1973 i-a reamintit Tel-Avivului de fragilitatea existenţei sale.

Statul evreu nu mai erau văzut ca un prieten al Lumii a Treia, ci doar ca pe un alt agresor neocolonial.

Mai mult decât atât, nisipurile schimbătoare ale Războiului Rece îşi vor face simţit efectul şi în relaţia cu Africa, la propriu.

Astfel în 1972, capriciosul dictator Idi Amin îi dă afară pe toţi consilierii israelieni şi mută loialităţile spre Uniunea Sovietică şi Libia lui Ghaddafi. Câteva luni mai târziu, în luna ianuarie 1973, Houari Boumedienne, preşedintele algerian convinge statele africane să voteze în cadrul Adunării Generale a ONU contra Tel-Avivului.

Statul evreu nu mai erau văzut ca un prieten al Lumii a Treia, ci doar ca pe un alt agresor neocolonial.

Periplul frenetic al ministrului de externe Abba Eban nu a reuşit să salveze situaţia. Anii 1970 sunt o decadă în care Orientul Mijlociu îşi va concentra atenţia pe cel puţin trei evenimente: criza petrolului din 1970-1973; procesul de pace culminat cu discursul preşedintelui Sadat în Knesset (1977) şi prăbuşirea Şahului Iranului sub revoltele de stradă (1979).

Reuşitele procesului de pace de la Camp David se repercutează şi asupra geopoliticii africane. Pacea dintre Cairo şi Tel-Aviv face posibilă reîncălzirea prieteniei celui de-al doilea termen cu naţiunile continentului negru. La mijlocul anilor ’70 au loc întrunirile dintre Yitzhak Rabin şi preşedintelui senegalez, poetul Leopold Sedar Senghor şi cel al Coastei de Fildeş, Felix Hophouet-Boigny. Tonul restabilirii oficiale a ambasadelor este dat de Mobutu Sese Seko, preşedintele Zairului (1982). În august 1982 este urmat de Samuel Doe al Liberiei. Spre mijlocul deceniului IX se adaugă Coasta de Fildeş şi Camerun. Pe la începutul anilor 1990, lista se îmbogăţeşte cu Republica Centrafricană, Guinea Bissau, Etiopia şi Kenya.

Diversitatea nu a fost urmată şi de profunzime. Chiar dacă la nivelul anului 2006, Israelul întreţinea ambasade pe teritoriul a 11 state africane interacţiunea nu mai este atât de intensă ca în deceniile anterioare.[9]

<strong>B. Ajutorul logistico-financiar</strong>

Dacă bunele oficii de înalt nivel constituie antetul cooperării inter-statale, comerţul, ajutoarele sau schimbul de experienţă pe diferite domenii oferă substanţa.

În 1957 se va crea MASHAV. Dat în funcţiune un an mai târziu, direcţia se va ocupa de ajutorul internaţional acordat sub formă de fonduri, logistică, expertiză în domenii precum sănătatea publică, construcţia comunitară, stimularea producţiei şi comerţului la nivel local sau, mai nou integrarea copiilor-soldaţi din zonele de conflict.

Deja în 1964 numărul de experţi israelieni raportat la populaţia ţării era de aproape două ori mai mare decât media OECD (0,028% faţă de 0,015%). Nouă ani mai târziu, în 1973, 3.017 experţi israelieni se găseau în Africa implicaţi în tot soiul de activităţi, precum cele tocmai enunţate.[10]

Programe de instructaj pentru africani au fost demarate la Colegiul Muncitoresc de la Histadrut (1958) în cadrul căruia va funcţiona Institutul African pentru Studii ale Muncii; Mount Carmel International Trening Center for Community Services; Centrul pentru Cooperare Internaţională; Settlement Study Center din Rehovot, Volcani Institute for Agricultural Research; Hebrew University Medical School din Ierusalim.

În 1973 erau 16.352 de absolvenţi din lumea a treia, dintre care 7.119 proveneau din Africa.[11]

Astăzi, exporturile israeliene către Africa se oscilează în jurul cifrei de 1 mld.$ iar importurile în jurul celei la 1,5 mld$.

La mijlocul anilor ’60 Ghana devenise cel mai important partener comercial al Israelului. Exporturile au crescut de la 1,4 mil.$ (1961) la 3,3 mil. $ (1964); 5,3 mil.$ (1965); 4,9 mil.$ (1966) până la 26,6 milioane dolari (1966-1968).[12]

Astăzi, exporturile israeliene către Africa se oscilează în jurul cifrei de 1 mld.$ iar importurile în jurul celei la 1,5 mld$.[13]

<strong>C. Diplomaţia securităţii</strong>

După idealismul anilor ’60 şi retorica anticolonială aferentă, pragmatismul a devenit predicatul decadei următoare. Elitele de la Tel-Aviv se vor concentra pe întărirea legăturilor militare cu o varietate de regimuri africane, indiferent cât de controversate sau reprobabile ar fi fost acestea. Între 1973-1981 exportul de armament al industriei defensive israeliene şi-a multiplicat profitul de la 70 mld.$ la un miliard de dolari. De asemenea Mossadul ’exporta’ experienţa contrateroristă  în diferite locuri de pe glob, Columbia, Zair ori Sri Lanka fiind doar câteva nume pe această hartă.

De o importanţă specială au fost intimităţile cu regimul apartheid din Africa de Sud. Mai degrabă sinuoasă în anii 1950-1960 (şi din cauza simpatiilor filonaziste ale unora dintre politicienii de la Pretoria) cele două avanposturi ale Occidentului (după cum se autopercepeau) se vor apropia tot mai clar. Momentul de referinţă al acestei alianţe non-existente, după cum nota cineva ironic, a survenit în aprilie 1976 odată cu vizita primului ministru sud-african Balthazar Johannes Vorster. Ajutorul militar israelian către Pretoria a ajuns la 800 milioane$ anual în decada următoare. Spre finele regimului apartheid relaţia s-a răcit, din cauza criticilor internaţionale. 

<strong>D. Primăvara Arabă şi triunghiul Egipt-Israel-Etiopia</strong>

Fenomenul cunoscut generic drept Primăvara Arabă a răsturnat status-quo-ul existent în nordul Africii fără a fi foarte clar dacă ceea ce a succedat e o altă formă de ordine sau un haos amorf. Libia se află sub stăpânirea miliţiilor tribale, monarhiile din Peninsula Arabă sunt obligate la reforme, în Turcia tentaţia islamică se înfruntă cu seculariştii kemalişti, iar Siria rămâne blocată într-un conflict cronicizat fără orizontul vreunei soluţii. Egiptul, probabil cea mai mare ţară arabă şi punctul focal al întregii regiuni concentrează două tipuri de tensiuni: 1) pe plan intern între dictatura militară şi Frăţia Musulmană şi 2) extern între balanţa de putere a Orientului Mijlociu şi cea a Nilului. Dimensiunea africană a geografiei egiptene şi-a reintrat în drepturi ca urmare a evenimentelor din 2011 şi dezvoltării Etiopiei ca forţă în vecinătate. Ca lider al Africii de Est şi ţară riverană Nilului, regimul defunctului premier Menes Zenawi a început să unească restul statelor de pe cursul fluviului pentru a contesta dominaţia de la Cairo asupra debitului apei. Eforturi de a renegocia procentajele ce revin fiecărui stat interesat au mai existat şi în trecut, dar acum problema s-a acutizat ca urmare a creşterii demografice. Întrunirea de la Khartoum din 4 noiembrie 2013 dintre reprezentanţii Egiptului, Sudanului şi Etiopiei nu a reuşit să aducă vreun deznodământ.

Care este poziţia Israelului în tabloul de faţă?

Rivalitatea cu preşedintele Gamal Abdel Nasser a obligat Tel-Avivul să caute aliaţi printre vecini, pentru a scăpa din încercuire. Ca şi Africa de Sud, imperiul etiopian al lui Haile Salessie a jucat un asemenea rol. Minoritatea mozaică din graniţele sale, teama de restul lumii islamice, alianţa cu americanii şi deschiderea la Marea Roşie au bătătorit o punte comună de dialog. Conform lui Helmy Moussa, expert pe politica externă israeliană, fluviul Nil a orientat direcţia de acţiune a statului evreu în estul african. Deşi bilateralismul israelo-etiopian a avut de suferit după moartea lui Selassie şi venirea la putere a juntei militare, reapropierea s-a produs după 1990. Mai mult decât atât se poate chiar pune întrebarea dacă nu cumva asistăm la solidificarea unui triunghi strategic Cairo-Tel Aviv-Addis Ababa?

O posibilă dovadă în acest sens ar fi semnarea în 2011 a unui contract între guvernul etiopian şi firma israeliană BlueBird Aero Systems pentru achiziţia de drone. Faza pare să fi fost deja depăşită în februarie 2013, când ziarul Sudan Tribune anunţa că Etiopia posedă deja primul avion fără pilot de fabricaţie autohtonă.

De aici părerile se bifurcă. În timp ce diferite postări de sorginte egipteană (articole, bloguri, etc) deja vorbesc despre o conspiraţie israelo-etiopiană, diferiţii analişti israelieni, intervievaţi fiind de autorii acestui articol, manifestă o atitudine mult mai rezervată. Astfel, dr. Eitan Shamir de la Universitatea Bar Ilan şi Centrul de Studii Strategice Begin-Sadat consideră că vânzările de armament ale ţării sale sunt motivate în primul rând de profit, dar nu exclude probabilitatea unei strângeri de mână peste Marea Roşie. Similar cu el, dar mai categoric, Yaacov Lifshitz, cercetător la acelaşi centru, priveşte transferul de drone în aceeaşi termeni financiari fără vreo altă semnificaţie geopolitică.[14]

Ceea ce astăzi e încă un subiect de studiu periferic, exotic şi-ar putea schimba importanţa în următorii 10-15 ani.

Concluzie

Complexul de securitate al Golfului Aden rămâne deocamdată în starea de acalmie. Orientul Mijlociu şi Africa de Est rămân două lumi separate de cultură şi rasă, chiar dacă proximitatea geografică şi Islamul pot fi factori de sudură. Tematica terorismului din ţări precum Sudan, Somalia;  pirateria de pe coastele Somaliei şi Golful Aden; petrolul din aceleaşi ape precum şi din Sudan sau penuria hidrologică resimţită de toate statele menţionate, explicit sau implicit mai sus, ar putea transforma regiunea într-un subsistem internaţional de sine stătător. Ceea ce astăzi e încă un subiect de studiu periferic, exotic şi-ar putea schimba importanţa în următorii 10-15 ani.

Dacă este să restrângem discuţia numai la statul evreu, atunci pentru acesta capitolul african este unul care îl obligă să reconsidere, atât identitatea socială, cât şi meridianele politicii externe. Numărul mare de imigranţi africani (circa 50.000) readuce în prim plan chestiunea integrării acestora şi, mai mult decât atât, dezbaterea legată de definirea caracterului naţional. Aventura iudaităţii în fermentul cosmopolitismului nu va fi mai puţin interesantă decât aceea a  statelor occidentale confruntate cu valuri succesive de peregrini care le bat la porţi.

Articol redactat de Silviu Petre, cercetător la Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice din cadrul SNSPA Bucureşti, şi Mirela Vasile, absolventă a cursurilor  SNSPA, Institutului Diplomatic Român şi UNAP. 

Geopolitics.ro este un portal de analize geopolitice editat de Asociaţia ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale).

Mai multe analize geopolitice puteţi citi aici. 

[1] Netanyahu will not attend Mandela memorial, Jerusalem Post, 12/08/2013

Emily L. Hauser, Netanyahu Can't Afford to Attend Mandela's Funeral. Here's What He Can Afford., The Daily Beast, December 9th 2013

[2] Israel flew migrants to third countries in Africa, The Times of Israel, March 5, 2014

Richard Galpin, Protests throw spotlight on Israel's African migrant pressures, BBC News, 16 January 2014

[3] Edward Ullendorff, Ethiopia and the Bible: The Schweich Lectures 1967, Oxford University Press, 1968/2006, p.9

[4] Ibidem, p.11-12

Vezi şi Geraldine Heng, Empire of Magic: Medieval Romance and the Politics of Cultural Fantasy, Columbia University Press, 2003, pp.440-442

[5] Avi Beker, Tikkun Olam in Africa in Israel and Africa. Assessing the Past, Envisioning the Future, The Africa Institute/American Jewish Committe, 2006, p.34

[6] Eitan Bar-Yosef, A Villa in the Jungle: Herzl, Zionist Culture and the Great African Adventure,pp.85-103 in Mark H.Gelber (ed), Theodor Herzl: From Europe to Zion, Max Niemeyer Verlag, Yubingen, 2007, p.96

[7] Ibidem, p.87

[8] Ibidem, p.94

[9] Naomi Chazan, Israel and Africa: Challenges for a New Era in Israel and Africa. Assessing the Past, Envisioning the Future, The Africa Institute/American Jewish Committee, 2006. pp.7-8

[10] John Peter, Israel and Africa: The Problematic Friendship, The British Academic Press, London/New York, 1992, p.6

[11] Ibidem, p.7

[12] Kwame Boafo Arthur and E.Gyimah-Boadi: Africa’s Evolving Relations with Israel in Israel and Africa.., p.30-31

[13] Factbox: Israel and Iran compete for African trade and support, Reuters, Jul 12, 2010

[14] Părerile acestora au fost prelevate în urma corespondenţei electronice.