La PSD, mâna pe bici!

La împlinirea unui an de mandat, PSD este în formă. S-a reîntors acolo unde ii era locul. Este cel mai puternic şi mai stabil dintre partide şi, din opoziţie, întruchipează speranţa pentru o viaţă firească, ca să nu spun normală. Forma bună vine mai puţin din procentele cu care este creditat de sondaje, cât mai ales din reuşita de a topi etichetele negative şi de a stinge curentul ostil de care se lovea în 2019.

Cu o experienţă îndelungată în poziţii politice, Marcel Ciolacu a punctat cu perseverenţă şi osteneală. A fost o prezenţă aproape cotidiană în media, a influenţat agenda publică, a avut iniţiative. Nimeni nu-i pune la îndoială spiritul de echipă, colegialitatea şi modestia în relaţia cu oamenii din toate categoriile.

Surpriza apare când, la o observaţie atentă, constatăm că Marcel Ciolacu este un bun dirijor, dar fără orchestră. Desigur, nu din intenţia sa, activitatea intensă şi constanţa de la  vârf nu se simte în teritoriu. Pulsul nu ajunge la periferie. Astăzi, PSD este fără guvern din umbră şi cu doi prim-vicepreşedinţi mult prea discreţi mai ales că vin din judeţe cu probleme extreme: Bucureşti şi Timişoara.

Tăcerea si în politică e de aur. Poate însemna alocări bugetare pe sprânceană de la adversarii politici, poate însemna economisirea resurselor până la momentul îndepărtat al confruntării electorale, dar şi un joc la mai multe capete. Sunt dimensiuni ale oportunismul politic care transformă un partid exclusiv într-o trambulină către o carieră prestigioasă şi bine remunerată. Un simplu mecanism de parvenire ia locul unei organizaţii capabilă să proiecteze obiective sociale, să construiască instituţii, colaborări şi distribuiri de roluri pentru o gestionare  superioară a treburilor publice. Rămâne doar dorinţa de arivism a unora. Şi PSD a avut succes şi a rezistat atacurilor repetate din ultimii 15 ani graţie acestei fundaţii de susţinere greu de clintit şi de influenţat.

Dintre cele 4 rânduri de alegeri din 2024, determinante vor fi alegerile locale. De aici şi importanţa orchestrei, la care Marcel Ciolacu are de lucru. Si a conduce înseamnă nu doar a construi echipe, a ocupa agora din spaţiul virtual sau a aduce organizaţiile studenţeşti msi aproape. A venit timpul pentru ordine, loialitate şi evaluare. Vrea, nu vrea, Marcel Ciolacu trebuie să pună mâna pe bici.

A câştigat lupta cu USRPLUS printr-o atitudine non agresivă. Dar politica e luptă şi puterea se câştigă, nu se primeşte!