La poveşti cu UE. Dar mai ştim să inventăm poveşti?

În episodul anterior, prezentam iniţiativa Comisiei Europene “A New Narrative for Europe”. Între timp, Reprezentanţa Comisiei Europene în România şi Dilema veche au organizat, la Librăria Humanitas Cişmigiu, o dezbatere pornind de la această iniţiativă. Au participat Angela Filote,  Ioana Pârvulescu, Ada Solomon  şi Corina Şuteu. S-ar putea să fi rezultat mai multe întrebări decît răspunsuri, dar, la urma urmei, nu acesta e rostul dezbaterii?

Iniţiativa Comisiei Europene a produs deja o serie de dezbateri foarte interesante (de exemplu, pe site-ul special creat de European Cultural Foundation, http://www.narratives.eu/). Discuţia e departe de a se “aduna”, dar apar deja cîteva linii interesante. Plus cîteva interogaţii esenţiale.

Prima întrebare: mai este posibilă o naraţiune cuprinzătoare, unică, în măsură să-i convingă pe cetăţenii europeni? S-ar spune că vremea “naraţiunilor întemeietoare” s-a dus de mult, o dată cu “secolul naţiunilor”. Iar materia principală a naraţiunilor – miturile fondatoare, eroii, istoria, „duhul” comunitar – par neadecvate pentru a spune povestea unui întreg continent care e învăţat nu cu istoria, ci cu istoriile (în versiuni naţionale), cu eroi care s-au tot înfruntat şi războit, cu secole de contradicţii şi conflicte. Fiecare naţiune poate trimite la comunităţile arhaice, la tradiţii, la valori ancestrale – şi gata povestea.

Europa are în spate mai multe „comunităţi”, invazii, valori care s-au confrunatat de vreo două mii de ani încoace, plus cîteva decenii de pace şi prosperitate, de viziune şi construcţie comună, axată însă pe „tehnicalităţi”, pe piaţă comună şi pe reforme instituţionale pornite „de sus în jos”. Robert Schuman nu emoţionează masele prezentînd propunerea de înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, nici Jean Monnet nu poate fi reprezentat statuar mînuind altă sabie decît aceea a diplomaţiei (dar nu impresionează pe nimeni). Ei sînt tot eroi, tot părinţi fondatori, dar nu în felul în care sînt priviţi, bunăoară, Siegfried ori Jeanne d'Arc.

Şi atunci? Cred că dacă gîndim „inventarea” unei noi poveşti despre Europa în spiritul şi în logica „naraţiunilor naţionale”, ne pierdem timpul. Pilonii construcţiei sînt alţii decît cei ai „mitologiilor” naţionale, sînt abstracţi şi nu vin din tradiţii milenare, ci sînt de dată recentă: democraţia, drepturile omului, libertăţile fundamentale, o anumită viziune despre relaţia dintre stat şi cetăţean. Sînt „pentru elite” şi greu de tradus pentru a crea emoţii în mase. Tot ce putem găsi în trecutul îndepărtat în materie de „spirit al Europei” – cultura greco-romană, cea iudaică şi creştinismul – e asimilat deja în tot ce înseamnă viaţa de toate zilele a cetăţeanului european (chiar dacă bietul cetăţean nu se gîndeşte întotdeauna la rădăcinile păcii, prosperităţii şi stilului său de viaţă de azi). Cum să alcătuim, aşadar, o nouă naraţiune europeană care să lege rădăcinile îndepărtate de abstracţiunile din Tratatul de la Lisabona de azi?

Citeşte articolul semnat de Mircea Vasilescu pe dilemaveche.ro!