La Opera Brașov, „Don Carlos”. Concertant?

În ultima zi de noiembrie m-am aflat întâmplător sub Tâmpa și cu surprindere am văzut pe afișe că avusese loc cu 24 de ore înainte premiera concertantă a operei „Don Carlos” de Verdi. Serata urma să se repete cu altă distribuție chiar în acea zi așa încât, evident, nu am ratat ocazia.

Sub coordonarea invitatului Rareș Zaharia, cunoscut regizor, vechi colaborator al lui Silviu Purcărete, s-a folosit versiunea în 4 acte datată 1884, ce fusese reprezentată pentru prima oară în limba italiană la Scala din Milano după premiera absolută în franceză, 5 acte, Paris 1867. De ce doar în concert, cum stătea scris pe afișele și programele Operei Brașov? Un titlu de notorietate și grand-opéra, mai ales verdian, nu se învață în lipsa spectacolului. Pot presupune că dificultățile financiare au fost motivul.

          Numai că mâna lui Rareș Zaharia a simțit contradicția și a construit efectiv un spectacol semi-staged foarte apropiat unei producții totale. De la intrarea în sală am fost frapat că orchestra se încălzea în fosă. Deci scena urma să fie liberă, iar coordonatorul - regizor a folosit-o pentru a imagina o montare (da, acesta este cuvântul) valabilă, de inspirație contemporană în ceea ce privește simbolistica și stilizările, minimalistă ca gen, dar concentrată pe relaționările între personaje. Oarecari sugestii de epocă au venit mai ales prin unele accesorii vestimentare. Scenografia, Rodica Garștea.  

          Ideatica de bază în afara susținerii riguroase a tramei a fost sublinierea suzeranității regale care distruge practic tot ce are în jur. Scaunele pe care toți eroii au stat la deschiderea cortinei, în aburul istoriei, s-au ridicat către înalturi rămânând obsedant acolo, simbolizând viitoarea dispariție a tuturor adversarilor monarhului manipulat de Inchiziție (spioni, peste tot) și lăsând impunătorul tron regal să domine scena practic goală. Da, un tron falnic pe care deținea dreptul să se așeze numai Regele Filip, Regina Elisabetta stându-i alături în picioare, parcă deja proscrisă. După expulzarea Contesei d'Aremberg, doamna de onoare a Reginei, după asasinarea lui Posa, sfetnicul Regelui, două scaune au rămas spânzurate în văzduh, ca o amenințare. De fapt, aproape totul se derulează sub presiunea psihică a scaunelor balansate instabil și sinistru în aer. Până și coborârea și stivuirea lor în formă de rug în marea scenă a Autodafé-ului a reprezentat un avertisment. Nici nu mai era nevoie de eretici condamnați, efecte de lumină simulând incendierea eșafodului. O idee lugubră imaginată de Rareș Zaharia, creator îndreptat întotdeauna către simboluri inedite, efecte și coups-de-théâtre.

          Costumele Rodicăi Garștea, potrivite unui concert, fracuri, smokinguri, rochii de seară, poartă însemne de rang ale eroilor și câte un adaos vestimentar, o eșarfă, o fundă, o mantilă de culoare roșie, nuanță care o sugerează pe cea a rasei Marelui Inchizitor. La fel ca și rochia și peruca Principesei Eboli, intriganta amantă și confidentă a Regelui, care a asistat impasibilă la aria de suflet a lui Filip (actul al III-lea), schimbând priviri (complice, poate) cu Marele Inchizitor ce tocmai intra în scenă la finalul ei. Doar Elisabetta a îmbrăcat diverse rochii, cu patină de aur vechi (dulcea Franță natală) sau de un gri sumbru (traiul în Spania despotică), culori reflectând stări de spirit. Din nou, simboluri.

          În absența decorurilor, fundalul scenei a rămas gol, cu nuanțe uniform pastelate și schimbate în funcție de ambientul acțiunii.

          În rolul titular, tenorul ieșean Florin Guzgă a frazat fluent și nuanțat în pasajele lirice (ce frumos i-a apărut silueta Elisabettei ca un vis încețoșat în timpul ariei „Io la vidi”!), expunând acute sigure, spinte, Si bemol-urile care abundă în partitură sau un Si natural de forță în dificila tiradă dramatică „sarò tuo salvator” din marele ansamblu al actului secund. Unele sunete „strânse” s-au făcut resimțite pe alocuri.

          Cu rafinamente în expresie, de la tristețea primului duet cu Don Carlos, plămăditoare a unei atmosfere vibrante între cei doi, răscolită și duioasă în romanza „Non pianger mia compagna” încheiată într-o construcție specială, soprana Asineta Răducan a fost o Elisabetta de vocalitate lirico-spintă, cu adresări energice în confruntarea cu Filip din actul al III-lea, expunând desene melodice nuanțate ca rememorări în aria din final și lirism punctat de pianissime în duetul subsecvent. A încheiat practic opera cu un Si natural acut fabulos, strălucitor și interminabil „Oh ciel!”. Memorabil.

          Dotat cu o timbralitate rară, venită din înzestrarea cu armonice deosebite, baritonul Alexandru Chiriac (Rodrigo, marchiz de Posa) a conferit personajului eleganța de cânt și atitudinea nobilă. Dezvoltat progresiv spre registrul acut, deși câteodată inegal, glasul a frazat limpid și omogen pe tot parcursul serii, cu un vârf doloroso în aria „Per me giunto” din scena închisorii cântată cu linie vocală impecabilă și moliciuni de glas. Cât privește moartea eroului îmi amintesc că acum câțiva ani o înzestra cu frazări continui susținute de o respirație mai lungă, ce-i drept în recital, nu într-un spectacol solicitant.

          Vocea bogată, caldă și în egală măsură rotundă, intens colorată, cu sonorități autoritare a basului Alin Anca a compus personajul Filip, mai întâi statuar, rece și indiferent pentru ca odată cu partea a doua a ariei „Ella giammai m'amò” să transmită o trăire intensă, care a continuat și în duetul cu Marele Inchizitor încheiat cu un Fa natural acut „Dunque il trono piegar dovrà sempre all'altare!”, explozie a recunoașterii vasalității față de Inchiziție. Alin Anca a abordat cu expresivitate și scena cu Elisabetta sau cvartetul.

Rezolvarea dificultăților partiturii Principesei Eboli de către mezzosoprana Florentina Soare a fost rezultatul experienței în carieră și abordării foarte potrivite a succesiunii intrării în roluri, de la cele belcantiste la cele romantice dramatice. I s-a adăugat îmbogățirea consistenței glasului. Astfel, a cântat cu lejeritate romanța maură de dragoste „Canzone del velo”, finalizând-o cu un La natural amplu. Piatra de încercare, marea arie „O don fatale”, a avut incisivitatea de forță a disperării, pigmentată cu un cantabile cerând clemență „O… mia Regina” și încheiată cu teribilul lanț acut executat în plină tărie energetică dintr-o singură respirație. Rară abordare.

Invitat de la București, basul Marius Boloș a repetat cunoscuta și importanta sa prestație în rolul Marelui Inchizitor.

          Au mai fost distribuiți Șerban Dinu (Un călugăr, bas cu voce neagră, impunătoare ca proiecție în sală, nesigur intonațional și cu frazare fragmentată la început), Iuliana Stîrlea (Tebaldo, soprană), Cristian Dicu (Contele Lerma, tenor), Bede László (Heraldul regal, tenor cu voce frumoasă și omogenă), Silvia Micu, soprană destinată Vocii Celeste care a plutit sonor în scena Autodafé-ului până la nota finală de Si natural acut, forțat și ușor strident), Ioana Popescu (Contesa d'Aremberg, dansatoare grațioasă în timpul primei arii a lui Eboli, înconjurată de mișcările elegante ale coristelor).

          Dirijorul clujean Victor Dumănescu și-a demonstrat experiența de-o viață în abordarea diverselor stiluri componistice lirice și a condus ansamblurile (nu mari) cu tempi adecvați și în deplină înțelegere a specificului partiturii.

Corul pregătit de Dragoș Cohal a avut bune momente în scena din grădina Mănăstirii San Giusto (primul act), în partea mediană și finală a tabloului Autodafé (în prima se arătase ușor… leneș) și la sfârșitul actului al III-lea. De asemenea, remarci merg către cântul murmurat al călugărilor.

          Orchestra Operei Brașov s-a concentrat meritoriu asupra partiturii și suflului baghetei. Subliniez câteva pasaje, Preludiul actului al II-lea (cu viori fine), scena Autodafé (grandioasă), Introducerea la aria lui Filip (cu violoncel și viori expresive)… Greu Preludiu însă pentru corn la primul act!

Fără îndoială, până la versiunea finală care va șterge de pe afișe sintagma „operă în concert”, producția semnată de Rareș Zaharia și Victor Dumănescu se va mai completa și roda din punct de vedere scenic, respectiv muzical. Nu mai este mult.