La Opera Bavareză de Stat din München, o nouă premieră cu „Faust”
0A ocupat șase seri din luna februarie în montarea olandezei Lotte de Beer, regizoare aspru contestată critic după mizanscena cu „Aida” la Opéra National de Paris – Bastille în anul pandemic 2021. Atât de contestată încât managementul a înlocuit producția după numai patru ani, fapt dacă nu nemaiîntâlnit, cel puțin surprinzător.
Așa încât am așteptat cu nerăbdare și angoasă noul spectacol münchenez cu „Faust”, realizat în cooperare cu Teatr Wielki – Opera Narodowa din Varșovia. Am întâlnit însă o creație cvasi-clasică cu inserții moderne prin stilizări, simbolistică, tratări minimaliste, abstractizări (proiecții pe fundal), cu narare cursivă a acțiunii și puține găselnițe deranjante, acea ideatică zisă inovativă care de obicei distruge relația viziunii regizorale cu muzica și libretul. Co-regizor, Florian Hurler.
În transpunerea scenică fluentă a partiturii de grand opéra compusă de Charles Gounod pe libretul lui Jules Barbier și Michel Carré inspirat de drama romantică „Faust et Marguerite” a aceluiași Michel Carré și având drept sursă tragedia „Faust” de Goethe, esențiale au fost dotările tehnice ale scenei bavareze, turnanta, trapele etc., care au permis schimbări rapide ale multelor scene din cele cinci acte.
Voi povesti, așadar.
Primele două acte
Singur pe un sol arid, înnegrit (decor Christof Hetzer), vedem un Faust bătrân (Jonathan Tetelman), parkinsonian (accentuare a spuselor din libret) imobilizat într-un scaun cu rotile, dar viguros și furibund revoltat pe propria-i stare, pe parcursul neîmplinit al vieții și creației. Probabil o atitudine agreată de regizoare și dirijoarea Nathalie Stutzmann. Primele sunete „Rien! En vain j'interroge”, ca și altele următoare au fost gridate, amintind mai mult de verism, manieră convenabilă tenorului cu registru înalt preferat spint și actorie remarcabilă.
Mefisto (basul Kyle Ketelsen, cu glas rotund, cald, egal între registre, de culoare baritonală), un diavol-gentilom („un vrai gentilhomme” se autorecomandă) apare din pământ, acolo de unde i se dă și unde va returna pactul proaspăt semnat cu Faust. În infern. Ketelsen are o tipologie de voce des preferată de interpreții pliați stilisticii franceze. Imaginea proiectată a Margaretei promise a fost voit neclară (lumini, Benedikt Zehm) și l-a incitat și mai mult pe Faust. La finalul actului glasul puternic al lui Tetelman a dominat orchestra violentă și chiar pe elegantul Mefisto.
Platoul se rotește și imediat ne regăsim în actul secund, scena chermezei, în mijlocul unei populații pestrițe în costume de epocă desenate de Jorine van Beek. Corul Operei Bavareze de Stat pregătit de Christof Heil a trebuit să fie ordonat de dirijoare în primele secvențe, pentru evitarea unor germeni de decalaje și creșterea acurateței. Basul Thomas Mole (Wagner, rol episodic) a afișat un glas rotund în timp ce baritonul Florian Sempey a cântat ruga fierbinte către Divinitate, recitativul „Ô, sainte médaille” și aria lui Valentin „Avant de quitter ces lieux”, cu glas bogat în armonice, frazare frumoasă și expresivitate. Scene pleonastice de război au susținut imagistic secvența.
Rondo-ul lui Mefisto „Le veau d'or est toujours debout” a demonstrat în tălmăcirea oferită de vocea omogenă și cu tente sarcastice a lui Kyle Ketelsen superioritatea și disprețul forței malefice pe care o reprezintă.
Și a venit prima întâlnire între delicata Margareta (soprana Olga Kulchynska) și Faust, prilej pentru prima acută de forță a serii „Je t'aime!”, Si natural, pe care glasul lui Tetelman a atacat-o impetuos și a filat-o aproape perfect până la fir de voce. Valsarea corului „Ainsi que la brise légère” a avut antren, mișcare multă, rotiri de platou și a adus vivacitate sărbătorească finalului.
Actul al treilea...
... actul scenelor de dragoste, al intervențiilor presante ale lui Mefisto pentru impulsionarea timidului, ezitantului Faust, așa cum a fost personalizat Tetelman de regizoare, a debutat cu aria lui Siebel (mezzosoprana Emily Sierra) „Faites-lui mes aveux”, cântată luminos, inspirat și cu intenții de expresie venite dintr-un glas frumos timbrat, vibrant.
Și, într-un decor în care a apărut casa mică, albă, simplă, simbolic stilizată a Margaretei, pe al cărei acoperiș se cațără și Mefisto, și Faust, a venit rândul probei de foc a tenorului, scurtul recitativ „Quel trouble inconnu me pénètre?” cântat în fermecătoare reverie și cavatina „Salut! demeure chaste et pure”, pe care Tetelman a abordat-o cu impecabilă linie de cânt, legato fluid, calm extatic mustind de pasiune, cu lirism accentuat în strofa a doua și cu temutul Do natural acut atacat cu ușurință în forță, după care a recurs la același diminuendo precum în actul anterior, reușit în mare măsură ca omogenitate de emisie.
„Balada regelui din Thulé” și aria bijuteriilor au arătat o Margareta cu voce lirică „plină”, condusă cu căldură și exprimare sinceră, răscolită de întâlnirea cu Faust. Primind o rochie de mireasă (în loc de giuvaeruri) drept cadou de la Mefisto a cântat aria „Je ris de me voir si belle” cu expansiune, subtilitate și suplețe, încheind cu un Si natural eclatant.
În cvartetul subsecvent, am făcut cunoștință cu Martha mezzosopranei cvasi-sopranile și sunete grave estompate Dshamilja Kaiser, co-locatara de cameră a Margaretei (?!), prea puțin comediană.
Marele duet de dragoste a avut un chimism, o atracție specială între Margareta și Faust, grație unei poezii nesfârșite a sopranei („... pour toi je veux mourir!”), cu pianissime de intensă sensibilitate și a unor desene melodice rafinate ale tenorului („Laisse-moi contempler ton visage” sau „Ô nuit d'amour! ciel radieux!”), prin uzul unor moliciuni care îi rotunjesc sunetul. O paranteză. Dacă visarea s-ar exprima câteodată și prin mezzevoci pe întregi arce ascendente de fraze până în acut, atunci redarea stilistică ar avea numai de câștigat. Jonathan Tetelman are asemenea capacități. Revin. Zicerea Margaretei din duet, „Cédez à ma prière” cu Do natural, a fost realmente spectaculoasă.
„Divine pureté! Chaste innocence...” (Faust) a avut simțirea fierbinte a iubirii iar „Oui, demain, dès l'aurore, demain, toujours!” (Margareta) a căpătat încărcătură emoțională extremă prin simpla rostire a cuvintelor forjate expresiv.
Ultimele două acte
Singură pe austerul sol, Margareta cântă repetitiv cu durere în suflet „Il ne revient pas”, din nou cu un Si natural acut suveran, una din forțele Olgăi Kulchynska și un final în pianissimo încărcat de tristețe. Sporadice insonorități în registrul grav s-au strecurat pe alocuri. Duioasă a fost apoi compătimirea exprimată de Siebel în scurta romance „Si le bonheur à sourire t'invite”.
A urmat scena reîntoarcerii din război a soldaților (printre ei, răniți sau invalizi) și moartea lui Valentin. Celebrul cor „Gloire immortelle de nos aïeux” a fost unul din așteptatele succese ale serii, motivat de culoarea omogenă a glasurilor bărbătești și cântul eroic. În continuare remarcile au mers către persiflanta serenadă a lui Mefisto „Vous qui faites l'endormie” interpretată de Kyle Ketelsen cu caustică ironie sub singura fereastră luminată, cea a Margaretei.
Terțetul Faust-Valentin-Mefisto, conceput intens dramatic, a fost dominat de confruntarea dinamică și de Si bemol-urile acute ale lui Jonathan Tetelman, supreme, bine impostate, de aleasă calitate sonoră. Tabloul s-a încheiat cu agonia lui Valentin la apropierea morții și condamnarea Margaretei printr-un discurs amenințător, în timp ce aceasta era terorizată, tunsă (la propriu!), aproape linșată de concetățenii incitați. Eliberată de Siebel, eroina merge la biserică împreună cu pruncul ei nou-născut.
Pe același pământ sterp, apare o capelă minusculă (nu vreau să scriu impresia lăsată, ar fi o blasfemie) lângă care s-a ascuns Mefisto chemând asupra Margaretei spiritele răului și actul de acuzare devine cutremurător „Marguerite, soi maudite! A toi l'enfer!” prin rostirea viguroasă după aparenta și falsa bonomie. O scenă în care Margareta își botează (?) copilul pe care îl va ucide.
În munții Hartz, tabloul „Noaptea Walpurgiei” aduce singurul decor bogat ce ocupă întreg platoul, grădina luxuriantă a palatului lui Mefisto, altar al desfrâului și pierzaniei, plin de personaje alegorice și tentații. Fără baletul inclus în multe producții preluat fiind din anexa la partitură, scena rezervă tenorului prin Cântecul bahic din valea Brocken și finalul tabloului o țesătură vocală înaltă și acute incisive, floare la ureche pentru Jonathan Tetelman.
Ultima secvență, a închisorii (o cușcă simplă pe solul de-acum familiar) și a apoteozei Margaretei, a înfățișat cântul pasional îndurerat al tenorului, suavitatea sopranei, acum având mințile pierdute în amintiri și implorarea maiestuoasă adrestă îngerilor „Anges purs, anges radieux, portez mon âme aux sein des cieux!” Coriștii, prezenți în scenă, au distrus închisoarea, l-au alungat pe Mefisto și au acompaniat-o pe Margareta cu cânt înălțător în aspirația către iertarea divină, în sunetele maiestuoase ale orgii. Faust, adânc tulburat, moare.
Povestea s-a încheiat.
Orchestra Bavareză de Stat din Műnchen...
... a fost o mare artizană a succesului. Calitatea instrumentală, omogenitatea, echilibrul între partide, reliefarea temelor, nuanțările, bogăția sonoră și tempourile concordante episoadelor dramaturgice, au fost virtuți pe care Nathalie Stutzmann (fostă contraltă cu importante realizări în anii '90) le-a exploatat grație cunoașterii profunde a stilului partiturii, în autentic spirit romantic francez. Sigur, n-am putut să-i surprind gestica, m-ar fi interesat, dar produsul auzit a fost remarcabil.
În afara Corului Operei și-a dat concursul corpul figuranților, inclusiv copii.
Spectacolul pe care l-am văzut a fost ultimul din cele șase ale seriei, posibilă cauză a unor minusuri.
Se încarcă comentariile...
