La moartea lui Radu Beligan - Simple şi modeste luări de act

Radu Beligan a scris şi publicat în 2013 o minunată, o superbă carte. O carte nu doar despre teatru, deşi, cum era de aşteptat, teatrul ocupă în economia ei un loc privilegiat. O carte nu numai despre actor, despre arta acestuia, despre misiunea histrionului pe lume şi în lumea aceasta, cu toate că el, actorul, deţine, la rându-i, o poziţie de seamă. E surprins în toată măreţia şi în toată umilinţa lui.

Citez, în acest sens, trei fragmente ce au, pentru mine, cel puţin, semnificaţie şi valoare de aforism:

„Aţi văzut vreodată un mare actor jucând un rege? Pe lângă el, ai impresia că regii adevăraţi nu prea au talent.”

Asta fiindcă „Un mare actor trebuie să aibă: ELEGANŢĂ. GUST. STIL. DEMNITATE. CLASĂ” şi „Un ţigănuş de vreo zece ani se apropie de mine în târg la Bolintin. Nu eşti dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea?”.

E o carte de înţelepciune, o carte pe care citind-o ai sentimentul că ai devenit deodată mai bun şi mai înţelept şi că ţi s-a oferit, pe neaşteptate şi poate chiar pe nemerit, o şansă de împăcare cu tine şi cu lumea. Cartea se cheamă Între acte şi a apărut în 2013 la editura bucureşteană Alffa. Reuneşte însemnări disparate,”simple şi modeste luări de act”, reflecţii, portrete ale unor mari personalităţi ale vieţii literare româneşti de aici şi din lume ( de la Molière la Caragiale, de la Camil Petrescu la Victor Ion Popa, de la Victor Eftimiu la Alexandru Kiriţescu sau Eugène Ionesco) ori ale unor iluştrii oameni de teatru (de la George Vraca la Ion Iancovescu, Grigore Vasiliu-Brilic şi Sică Alexandrescu, de la Alexandru Finţi la Marcel Anghelescu, de la Alexandru Giugaru la Jean-Louis Barrault ori Victor Garcia), comentarii asupra unor piese de teatru (de la Danton la Cui i-e frică de Virginia Woolf sau Rinocerii) ori asupra unor spectacole. Semnate de Liviu Ciulei, de Lucian Pintilie sau de Peter Brook. Se slujeşte de ceea ce s-ar putea numi tehnica fragmentului, acel fragment a cărui valoare a fost descoperită de preromanticii şi romanticii germani şi redescoperită, în secolul al XX lea, de Roland Barthes, de pildă. Un Barthes aflat către sfârşitul vieţii, atunci când criticul a pus la o parte tehnicile savante de analiză a textului literar, dar şi a lumii şi a feluritelor ei sisteme spre a le savura amândurora, în cel mai autentic mod cu putinţă, plăcerea, bucuria, enigmele.

Între acte e scrierea unui mare actor care l-a jucat pe Richard al III-lea, dar care parcă ar vrea să-i facă dreptate personajului (Radu Beligan e chiar membru al unei societăţi ce are drept scop acest act justiţiar şi donquijotesc) admiţând că Shakespeare parcă prea i-a pus în cârcă şi în cocoaşă toate relele din lume. Şi care ştie foarte bine că demersul lui justiţiar e fără rost deoarece cu Shakespeare nu te prea poţi lua la trântă „căci nimeni nu va câştiga vreodată vreun război cu Shakespeare, chiar dacă dreptatea e de partea lui”.

Între acte e cartea unui artist îndrăgostit de teatrul clasic, de teatrul de artă, dar care e intim convins de necesitatea modernizării, a curgerii, a schimbării, a racordului cu timpul a artei pe care o slujeşte. Cu menţiunea că „imaginea scenică nu-i un ornament chemat să placă, ci un semn în descifrarea semnificaţiilor”. Şi cu aceea că „oricât de departe ar merge în noutate, teatrul are nevoie, ca de o temelie solidă, de cei cu vocaţie pentru rigorile clasicităţii, de cei care au văzut multe făcându-se şi desfăcându-se o lume”. Sau: „Un teatru al viitorului, chiar dacă va propune înlocuirea completă a fundamentelor sale, cum sugerează Mircea Maliţa, îşi va păstra neatinsă vocaţia lui originară, aceea de a echilibra raporturile dintre nevoia de solitudine şi nevoia de solidaritate, dintre raţiune şi sentiment, dintre ştiinţă şi conştiinţă, dintre gândire şi acţiune. Vocaţia de a stimula plăcerea reorganizării realităţii, mereu după un nou ideal”.

Volumul acesta de aproape 150 de pagini e scrierea unui om care, din pricina multiplelor lui ocupaţii, roluri în teatru şi pe scena vieţi şi însărcinări s-a aflat toată viaţa în luptă cu timpul, dar care a înţeles că lupta aceasta e zadarnică, una dinainte pierdută şi că trebuie privită cu seninătate şi cu nespus de multă răbdare. Chiar şi atunci când e vorba despre realizarea în profesie. „Nu cred că un interpret se poate realiza dintr-o dată, fără experienţă de scenă şi de viaţă. Nu cred că zorul de a te impune e neapărat rodnic. Din cauza nerăbdării, Orfeu a pierdut-o pe Euridice”.

Între acte e produsul minţii unui om, al unui intelectual care preţuieşte scrisul, lectura şi cartea. „A citi înseamnă o cale fericită de comunicare şi, mai ales, înseamnă putinţa de a înţelege un om, direct, în ceea ce are mai viu, mai personal, mai expresiv, în solicitările care-l nuanţează, îl împart, îl completează, îl constituie”. Drept pentru care Radu Beligan a citit imens, enorm, nu numai piese de teatru („Caut o piesă, aşa cum caută un câine iarba de leac. O piesă care  să te facă să gândeşti, să te emoţioneze şi chiar să te trimită acasă mai înţelept)”, nu numai beletristică, ci şi politologie (Hannah Arendt- Banalitatea răului) şi sociologie (Erwing Goffman).

Cartea înseamnă scrierea unui spirit lucid, realist, a unui rafinat şi ironic observator al cotidianului şi a schimbărilor acestuia. „Trăim într-o lume anapoda. Automobilul a devenit o necesitate şi mersul pe jos un lux”. E exprimarea gândirii unui mizantrop bine temperat. Prilejuieşte recunoaşterea unor compromisuri, „compromisuri responsabile”, cum le-a numit Radu Beligan însuşi într-un interviu cu Mircea Iorgulescu difuzat în martie 1997 la Europa liberă (interviul poate fi ascultat şi azi pe site-ul postului, dar e deopotrivă disponibil şi în cartea regretatului critic Convorbiri la sfârşit de secol, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2006), dar şi a justificării acestora: „...tranzacţia a fost mai profitabilă pentru cultură decât pentru sistem. Nici prin fire, nici prin opţiune nu sunt cel ce se înregimentează. Mai curând ţin să mă deosebesc printr-o anumită demnitate a inteligenţei, iar inteligenţa înseamnă şi iscusinţă. Iscusinţa avea să mă coste scump, după cum s-a văzut”. Detectez în această frază o anume dorinţă de a-i fi fost acordată o indulgenţă şi un regret pentru absenţa acesteia, o mică trufie şi o uşoară cochetărie a falsului regret. Din păcate.

Între acte mai înseamnă şi o şansă a transcrierii propriilor îndoieli şi contradicţii. Radu Beligan a primit cu îndoială oferta de a deveni directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, a realizat perfect că acceptând va regreta „climatul estetic şi moral de la Teatrul de Comedie, atât de receptiv înnoirilor şi atât de rezistent spiritului combinard”, şi-a consemnat nemulţumirile, decepţiile, dar, pe de altă parte, îşi apără cu explicabilă, omenească îndârjire strategiile şi realizările.

S-a întâmplat să citesc, cu ceva vreme înainte de a intra în posesia cărţii, o scurtă şi superficială recenzie a ei. Semnatarul insista asupra unei pretinse afirmaţii a maestrului referitoare la încă un şi mai pretins rău făcut de teatrologi. Am fost atunci mai mult decât mirat deoarece ştiam foarte bine că Radu Beligan crede în valoarea criticii. A criticii oneste,m profesioniste, responsabile. Parcurgând acum cartea m-am liniştit. Era vorba doar despre o simplă scoatere inabilă din context a unor consideraţii mult mai complexe şi cât se poate de adevărate.

Între acte e o carte care conţine minunate, înţelepte pagini despre bătrâneţe. „Pe măsură ce îmbătrâneşti, alte calităţi precum umorul, inteligenţa, nobleţea, generozitatea vin să relativizeze aparenţele”. Sau:”Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este opera de artă prin excelenţă”.

Mai semnalez, în încheierea acestor însemnări, următorul instantaneu la care am meditat îndelung:”Prin 1950, eram la o masă cu Şerban Cioculescu, Ion Barbu şi Ion Iancovescu, în braseria de la Athénée Palace. Uşa se deschide brusc şi un june gazetar de la Scânteia se îndreaptă spre noi, debordând de entuziasm. –Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică, pâinea va fi gratis! –Da, dar cu ce preţ… a replicat trist Iancovescu”.

Radu Beligan - Între acte - Editura Alffa, Bucureşti, 2013