La despărţirea de Domnul Teatru

Încerc de câteva zeci de minute să-mi reamintesc cât mai exact posibil momentul în care s-a produs, în vremea deja atât de îndepărtatei mele copilării, prima întâlnire cu imaginea marelui actor Radu Beligan.

Spun şi scriu dinadins cu imaginea, nu cu omul sau cu actorul Radu Beligan. O fac fiindcă e în afara oricărui dubiu că întâlnirea mea dintâi cu cel ce a fost prin excelenţă Domnul Teatru nu s-a produs, cum ar fi fost firesc, nici în sala de la Comedie, instituţia al cărei director fondator a fost, nici în sălile de Naţionalul pe care a fost trimis să îl conducă, în pofida propriilor îndoieli, lucid şi gânditor mărturisite în chiar ziua preluării funcţiei criticului Valentin Silvestru.

Mă încăpăţânez să vorbesc despre imagine şi nu despre artist poate şi din frustrarea că adevărata mea întâlnire cu actorul Radu Beligan s-a produs relativ târziu, în anii adolescenţei. Frustrarea despre care vorbesc venind din certitdinea dobândită în timp că doar într-o sală de teatru te întâlneşti cu adevărat cu marii actori, pe peliculă sau la televizor neavând parte doar de imagini.

Cred că tocmai conştiinţa şi condiţia de adevărat mare actor al cărui integral rost pe lume a fost teatrul, rost consumat nemijlocit, în faţa unor spectatori, l-a făcut pe Radu Beligan să îşi dorească să se afle până aproape de final pe scena unei săli, în faţa lumii. Acolo unde l-am văzut ultima oară jucând în ediţia din anul 2014 a Festivalului Naţional de Teatru, spre nemulţumirea deplasată a unor cârcotaşi defel sensibili la simboluri.

Mă tem că tocmai din acest motiv ce operează cu distincţia dintre actorul din carne şi oase şi imaginea lui mi se întâmplă ca retina să-mi fie pentru moment invadată, nu cum ar fi fost de aşteptat, de acel foarte tânăr Beligan ce se impunea definitiv conştiinţei publice jucându-l pe Rică Venturiano în filmul din 1943 al lui Jean Georgescu. Ci de imaginea unui Radu Beligan aflat încă în floarea vârstei ce apărea, la un moment dat, săptămână de săptămână la televizor, în chip de narator al unui serial consacrat istoriei teatrului universal.

Îl văd şi acum, distins şi elegant, cu ochelari cu rama neagră de baga, groasă, în sacou şi cu o bluză albă pe gât. Convins că astfel îşi mai face încă o datorie faţă de noi, spectatorii lui reali sau potenţiali, explicându-ne, aşa cum o va face şi mult mai târziu, în ultima lui carte, că rostul teatrului este acela de a echilibra, indiferent de epoci şi de vicisitudinile lor, raporturile dintre solitudine şi solidaritate, dintre raţiune şi sentiment, dintre ştiinţă şi conştiinţă, dintre dreptate şi greşeală.

Poate şi pentru a-i lăsa loc rostului drept al teatrului să triumfe Radu Beligan a făcut în anii comunismului şi greşeli. Ceea ce el însuşi, numea în cursul unei convorbiri radiodifuzate cu Mircea Iorgulescu, într-un amestec de tristeţe şi cochetărie, „compromisuri responsabile”. Convins că „tranzacţia a fost mai profitabilă pentru cultură decât pentru sistem”. Şi - cine ştie? - nu e deloc exclus ca Domnul Teatru să fi avut, totuşi, dreptate.