La Atheneul Român, pagini romantice, muzică de sezon

Muzică romantică, momente de special antren care să încălzească atmosfera unui ianuarie nehotărât în a slobozi ‘au ba gerurile miezului de iarnă. Un public de concert la fel de indecis în a reveni în sala de concert. Aceasta a fost atmosfera primelor concerte ale acestui inceput de an la Filarmonica bucureşteană.

Zilele trecute, joi seara, în cel de al doilea simfonic al săptămânii, publicul de concert s-a mobilizat cu sporită participare la evenimentele prilejuite de

Ziua Culturii Naţionale, ziua de naştere a luceafărului poeziei româneşti, Mihail Eminescu.

Evident, dat fiind acest prilej programul s-a deschis cu o extinsă lucrare vocal simfonică, anume  Poemul coregrafic Luceafărul datorat compozitorului Eugen Doga, de la Chişinău, lucrare la care şi-au adus contribuţia - alături de orchestra Filarmonicii, de Corul Academic al instituţiei, formaţii conduse de Iosif Ion Prunner -  soprana Irina Ionescu şi tenorul Ionuţ Popescu. Este o lucrare poematic descriptivă de largă adresare, o lucrare de un puternic impact imagistic; tonusul expresiv al muzicii aminteşte de tipologia adresării cu care este investită muzica romantică şi cea neoromantică rusă din secolul trecut; iar aceasta deşi anume idiomuri ritmico-melodice româneeşti pot fi observate. In mod cert, ştiinţa orchestraţiei, capacitatea specială privind folosirea unei plastici sonore sugestive, conferă valoare determinantă acestui opus; dar şi unui număr impresionant de lucrări scrise de Doga în genuri dintre cele mai diferite; inscusiv muzică de film destinată unor pelicule ce au devenit celebre în plan european.

Fagotul concertant poate fi fermecător

Recunosc, personal am revenit de această dată la Atheneu din motive relativ punctuale; acelea de a audia evoluţia concertantă a un unui instrument mult prea rar prezent la noi în această situaţie, anume de protagonist al ansamblului orchestral, de a audia „pe viu”, în primă audiţie pentru mine, o pagină concertantă romantică ce face deliciul publicului larg; mă refer la  Concertul pentru fagot şi orchestră de Carl Maria von Weber. Şi nu în ultimul rând, venind la acest concert am urmărit interesul special privind evoluţia acestui virtuoz al instrumentului său, fagotistul Adrian Jojatu; este un muzician vizat cu real interes de câteva dintre importantele colective simfonice nord-americane, un fin muzician de ansamblu ce dezvoltă virtuţi solistice cuceritoare; am în vedere consistenţa, maleabilitatea timbrală, generozitatea comunicătii şi, desigur, acurateţea împlinirii filigranului ritmico-melodic ce înbogăţeşte elanul plin de graţie al rondo-ului final, această pagină luminoasă aflată la întâlnirea stilistică a clasicismului cu romantismul începutului de secol XIX. Indiscutabil, tot aici trebuie avută în vedere impresionanta bogăţie timbrală ce înnobilieză discursul muzical pe care înţelege a-l formula Adrian Jojatu; este relaţia eficientă pe care artistul o stabileşte între gândirea muzicală şi gustul artistic, între sensibilitatea comunicării şi datele acestei partituri atât de speciale aflate la interesecţia a două lumi distincte, în deceniile de început ale secolului celui romantic.

Adrian Jojatu cu fagotul

Au mai putut fi audiate în partea a doua a concertului, semnificative momente wagneriene simfonice şi vocal-simfonice, extrase semnificative din operele Olandezul zburător, Lohengrin şi Tannhäuser.

Acum, la început de an, se poate arunca o privire retrospectivă. Nu pot să nu observ, începând cu debutul acestei stagiuni, în programele simfonicelor Filarmonicii bucureştene muzica românească este prioritar programată cu caracter conjunctural; fie că este vorba de concertul acestei săptămâni, fie de ultimul concert al lunii decembrie. Excepţia o reprezintă o puţin semnificativă lucrare concertantă datorată lui Dinu Lipatti. Căci din porgramele simfonice ale primei instituţii de concert a ţării lipsesc marile nume ale muzicii noastre, marile lucrări simfonice sau vocal-simfonice datorate, spre exemplu, regretaţilor maeştri Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Anatol Vieru, Miriam Marbe, Tiberiu Olah, personalităţi consistente ale vieţii muzicale europene. Pe când se poate, oare, spera remedierea acestui firesc deziderat ce priveşte promovarea valorilor naţionale în cadrul primei instituţii de concert a ţării, unica instituţie de acest fel susţinută de la bugetul naţional?

Materialul a apărut anterior în publicaţia Actualitatea Muzicală.