La Ateneul Român, la Opera bucureşteană: Un regal al vocalităţii feminine

O voce a cărei amploare a covârşit spaţiul sălii celei mari a Ateneului Român, voce situându-se deasupra orchestrei simfonice a Filarmonicii bucureştene; iată o performanţă nemaiauzită prin partea locului în ultima jumătate de secol! Nu exagerez.

Dar nu numai amploarea glasului reprezintă valoarea de esenţă a performanţei pe care o datorăm evoluţiei în concert a tinerei soprane daneze Lise Davidsen; este artistul care a colaborat cu dirijorul Christian Badea în realizarea celebrului ciclu  Ultimele patru cântece de Richard Strauss; sunt câteva dintre ultimele lucrări ale marelui compozitor german, cel care a dat consistenţă liricii vocale de factură romantică în prima jumătate a secolului trecut.

Lise Davidsen dispune de o voce amplă, consistentă, maleabilă, de o sensibilitate ce hrăneşte, literalmente, marile structuri ale muzicii; dezvoltă un tip de comunicare de fermă, de inteligentă orientare. Acestea sunt datele de bază ale artei acestei tinere cânăreţe, o voce de tip wagnerian, un artist care, în perioadele următoare, îşi va croi un drum important în marele repertoriu romantic al liricii vocale de limbă germană, din secolul XIX, din secolul XX. Este o voce care, fără echivoc,  într-o altă zonă stilistică, îmi evocă amploarea şi consistenţa glasului neuitatei mezzosoprane Zenaida Pally… una dintre marile prezenţe ale artei lirice din deceniile de mijloc ale secolului trecut.

O ştim bine, pe de altă parte, formula operei prezentate în concert, recitalul de arii, constituie modalităţi în baza cărora artiştii performeri, cântăreţul, dirijorul, fiecare muzician al ansamblului orchestral, se pot concentra exclusiv asupra partiturii, asupra expresiei muzicale. Aspectul scenic este abea sugerat sau este lăsat de-o parte. Focalizarea în direcţia muzicii este prioritară; atât pentru artistul aflat în faţa publicului cât şi pentru melomanul din sală.

Mă refer de această dată la spectacolul-concert al Operei bucureştene, prilej cu care a fost reluată marea creaţie wagneriană Lohengrin; … ciudat lucru, acest titlu există totuşi, în montare completă, în repertoriul primei scene lirice a ţării, încă din anul 2011.

Nu aspectul simfonic a fost punctul forte al acestei reluări. De această dată rolul şefului de orchestră a fost deţinut de Myron Michailidis, un util agent de circulaţie al discursului simfonic, se pare un folositor impresar al Operei din Atena.

Soprana Katrin Adel, un artist în ascensiune

Marile împliniri ale acestui spectacol au fost semnificative. Una dintre acestea a fost revelatoare. Mă refer la tânăra soprană Katrin Adel, invitată din Germania, realizatoare a principalului rol feminin al operei. Este un artist tânăr aflat în  ascensiune. In marele rol al Elsei, Adel demonstrează mai mult decât capacităţi speciale de rezistenţă vocală. Transparenţele timbrale ale glasului de soprană lirico-spintă, sensibilitatea şi mai puţin masivitatea coloanei sonore, conferă preţiozitate acestor pagini celebre.

Revin la o idee care mă frământă; cu prilejul instituţionalizării Operei bucureştene, în anul 1921, Enescu a condus acest spectacol; …şi nu în versiune de concert!

Nu pot să nu recunosc, inclusiv apariţiile în concert ale Angelei Gheorghiu sunt realmente fascinante; …în ce priveşte alura scenică a prima-donnei, în ce priveşte ţinuta vocală definită la cotele cele înalte ale artei cântului. A făcut-o relativ recent, în compania mai multor colegi, pe scena primei scene lirice a ţării, într-o manifestare dedicată aniversării basului Mihnea Lamatic, coechipier în perioada anilor de studii petrecute în urmă cu peste un sfert de secol, pe băncile Conservatorului bucureştean. Un gest, o atitudine de solidaritate a unei promoţii care astăzi dă consistenţă vieţii noastre muzicale, vieţii muzicale europene; …şi nu numai.

O apariţie fascinantă – Angela Gheorghiu!

Fascinează în continuare, în cântul Angelei Gheorghiu, consistenţa maleabilă a glasului, arta atât de specială a legato-ului; este aspectul care conferă unitate, conferă relief frazei muzicale. Mă refer în mod special la marea scenă din finalul operei Faust de Charles Gounod; alura vocală este constructivă şi dă grandoare ansamblului. Rămân seducătoare filajele uimitoare şi – mai ales – transparenţele timbrale ale vocii, aspecte susţinute de o expresie angajată, marcă a unui talent autentic, cel care a definit cântul acestui minunat artist – ne aducem aminte - încă din perioada adolescenţei; simplă, emoţionantă, Aria Laurettei, „O mio babbino caro”, din opera Gianni Schicchi de Puccini, este

demonstrativă. Le-au stat alături Orchestra Simfonică şi Corul Operei, Corul Teatrului bucureştean de Operetă, ansambluri conduse de dirijorul Ciprian Teodoraşcu, de maeştrii de cor Stelian Olariu, Gabriel Popescu, Aurel Muraru.

In ultimele două decenii, nu pot să nu oserv, cred că aceasta a fost cea mai consistentă apariţie a Angelei Gheorghiu în contextul vieţii noastre muzicale.

Puţin dar excepţional de bine !

Materialul a apărut anterior in revista România Literară.