Justiția cu picioare de lut
0Profitând de „vacanța” judecătorească, m-am gândit să relatez un episod conex. Am fost invitată relativ recent la un dialog cu studenții la drept despre profesiile juridice. Ideea era ca tinerii juriști să facă o vizită în spatele scenei, pentru a-și forma o idee cu privire la opțiunile lor de viitor.
De față, coleg de panel, era și un judecător, figură proeminentă, cu carieră serioasă și zeci de ani de experiență în prezidiul diverselor instanțe. Întâlnirea a avut loc într-un cadru relaxat, cu atmosferă colocvială și tineri curioși de povești suculente din culise. Recunosc că formatul mi s-a părut interesant și mie, nu doar studenților, mai ales că discuțiile obișnuite dintre avocați și judecători au loc într-un context formal, în care protagoniștii sunt destul de (auto)cenzurați.
Și interesant a și fost (dialogul). Căci păzitorul justiției le-a spus răspicat studenților, care-i sorbeau fiecare vorbă ca pe-o fiolă concentrată de înțelepciune, cum, ca judecător, îți dai seama imediat, simți cine are dreptate, iar apoi nu e greu să găsești calea de a-ți motiva decizia, explicația juridică a deznodământului prefigurat.
Poate suna firesc la prima vedere. E limpede că instanța e chemată să-și formeze o părere cu privire la cauză, să o judece, după cum e clar și că trebuie să își motiveze într-un final decizia. Până la urmă, asta e și succesiunea procedurală. Instanța se pronunță, apoi își motivează hotărârea.
Raționamentul e însă înșelător ca un sofism. Constituția consacră principiul potrivit căruia „justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar Codul de procedură civilă spune, cu valoare de principiu fundamental, că „procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii, iar judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii” și că „în înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept [...] aplicarea legii și garantarea supremației acesteia.”
Cu alte cuvinte, judecata trebuie făcută după lege. Soluția trebuie să fie consecința aplicării normelor legale. Legea nu e o enciclopedie de texte din care instanța să aleagă ce i se potrivește pentru argumentarea unei soluții prestabilite după alte criterii, ca un actor care-și alege hainele din garderoba teatrului, pentru un rol gata scris.
Sigur, sistemul nu e perfect și se poate întâmpla ca soluția dată în baza legii să ni se pară – sau chiar să fie – nedreaptă. Dar alternativa ar fi o justiție după principiile sau capriciile instanței. Iar instanțele sunt formate din oameni, diferiți și impredictibili, de multe ori inconstanți chiar față de propriul sine (ca noi toți), influențați de stări, de zile, de emoții, de vreme și vremuri. Un conservator, un democrat, un creștin, un ateu, un mozaic sau un musulman, un capitalist sau un socialist, un heterosexual, un homosexual sau un homofob, un suveranist sau un pro-european.
Ghidat de personalități, convingeri personale despre dreptate și echitate, de interese și stări de spirit, sistemul de justiție devine un turn Babel, în care legea nu mai contează. Când judecata se face după bunul plac al judecătorului, justițiabilul nu mai are repere, nu mai știe ce să facă și după ce să se orienteze, care e drumul de urmat. Legea își pierde orice valoare călăuzitoare și tot ce contează e dispoziția de moment a instanței. Iar demersul judiciar devine un concurs de a-i intra în grații.
Într-un astfel de sistem, circuitul firesc al unui proces este răsturnat. Instanța nu mai analizează faptele din perspectiva normelor juridice aplicabile, ci prin prisma propriilor valori, credințe, preferințe sau interese. Își formează o opinie, apoi, într-un exercițiu abil de retorică, folosește textul legal ca unealtă care să-i fundamenteze concluzia din debut. Astfel, legea devine mai maleabilă ca lutul sub roata olarului, în mâna unui judecător care se crede mai degrabă învestit cu modelarea legii decât un garant al supremației ei.
Se încarcă comentariile...
