Jodin & Jaluna

0
0
d

În 25 mai 1798, Alexandru Calimachi, la acea vreme domn al Moldovei, îi face un cadou lui Carp, boier însemnat, de la Curtea sa. În loc să-l recompenseze cu o primă, cu un ceas frumos ori cu o diplomă de onoare, îi dă în dar doi sclavi. Îi şi vedem, un bărbat şi-o femeie, gătiţi cu fundă roşie şi aduşi plocon la poarta lui Carp. Aceştia sunt Jodin sin Martin şi Jaluna. Tată şi fiică.

Documentele veacului al 18-lea sunt bogate în informaţii. Printre titluri destinatarului, e notat scurt şi motivul pentru care cei doi sunt făcuţi cadou: erau „străini” şi „netoţi”. Respectiv, făceau parte dintre sclavii domneşti, pe care domnitorul putea să-i vândă sau să-i dea de pomană.  În general, această categorie provenea din sclavii fără stăpân, fugari, ori născuţi la Curte, din părinţi, tot aşa, aflaţi în proprietatea domniei. Dacă nişte oameni scăpaţi de robie, de exemplu, treceau graniţa din Valahia în Moldova ori invers, odată ajunşi acolo, neavând acte, erau înrobiţi frumuşel şi făcuţi sclavi domneşti.

Situaţia lui Jodin şi a Jalunei e uşor diferită.

 Jodin, fiul lui Martin, trecut puţin de 40 de ani, la anul 1798, şi-a petrecut bună parte din viaţă la Marseille, ca trândav şi unic bărbat al unei familii de precupeţe. Conversaţiile erau scurte între el şi familie: pe lângă un defect de vorbire, mai era şi graiul de-acasă, un sătuc în care toate cuvintele păreau măcinate sub piatră. Prin urmare, a sta la taifas cu Jodin era o corvoadă, din care motiv, zilele lui curgeau cam la fel, trezindu-se târziu, coborând în grădină, sub un pin, unde avea masa lui, scaunul lui, sticla lui cu pastis şi plăcerea de-a privi marea de pe stânca unde-şi avea casa. Femeile erau plecate bună parte din zi, iar o bătrână servitoare îi aducea mâncarea la prânz. Către seară cădea obosit, exact la ora la care apăreau şi precupeţele de la piaţă, cu zarzavaturile în coşuri, cu buzunarele pline de bani.

Totul pentru Jodin a decurs într-o lenevie totală, până când în poarta lor a bătut Jaluna. Aceasta, în vârstă de nici 14 ani pretindea că e fiica lui Jodin, făcută la tinereţe. Vorbea prost şi eliptic. Dialectul ei obscur, dezordinea generală şi ochii aprinşi o indicau din neamul gitan, ceea ce-a declanşat mai întâi un scandal moderat, apoi o păruială în toată regula.

Totuşi, ceva din Jodin s-a mişcat. Un firicel de venin a urcat din ochii Jalunei până la masa lui de sub pin. Noaptea de vară, pusă deoparte între amintirile lui, luna subţire ca o brăţară şi mirosul de fum, provenit dintr-o claie de fân, toate astea îl îmboldeau să stea în preajma Jalunei. Nu neapărat s-o accepte ca fiică, dar măcar s-o ţină de mână, să tragă în nări parfumul de carne, care fusese poate a lui, cândva.

Într-o dimineaţă, după ce precupeţele au plecat pe la pieţe, contrar obiceiului său, a ieşit din casă şi nu după mult a dat de Jaluna, rezemată cu resemnare de un gard. Nu şi-au spus multe. Dar ceva între ei s-a legat, încât după doar câteva întâlniri, au urcat într-o trăsură de poştă.

Mai întâi, Jodin a crezut că-i va plăti drumul şi-o va conduce la destinaţie, într-un târg, cât mai departe, pe care să-l ştie doar el. Dar apoi şi-a dat seama că Jaluna nu putea să-şi găsească locul uşor. Din oraş în oraş, propunându-şi în fiecare moment să se întoarcă la precupeţele lui, Jodin s-a trezit transformat în însoţitorul unei copile, despre care nici măcar nu ştia dacă era fiica lui.

Ceea ce ne interesează pe noi e că, după câteva luni de voiaj clandestin, au ajuns cumva într-o piaţă de sclavi, la Bucureşti, ceva mai jos de Curtea Veche de azi. Despre piaţa asta am mai vorbit în Mâţa Vinerii şi vă reamintesc că era un spaţiu improvizat, un maidan înconjurat de căruţe. Acolo puteai să-ţi cumperi un om pe un preţ de nimic, căci marii negustori de sclavi nu călcau pe acolo, ci erau afaceri neînsemnate cu oameni de care cineva voia să scape imediat. Jodin şi Jaluna au devenit atracţia târgului, nu doar prin înfăţişare, care îi arăta ca străini, ci prin vorbe, care erau venite de pe lumea cealaltă. Bărbatul mormăia cu nările înfoiate, iar fata scotea câte un sunet prelung, cu ochii ieşiţi din orbite. Doar cele două nume se distingeau clar, repetate şi însoţite de gesturi, încât într-un ceas făcuseră ocolul oraşului. N-a rămas târgoveţ care să nu fi ştiut de Jodin şi Jaluna, două apariţii bizare. Se spunea c-ar fi fost aduşi de pe o insulă cu vrăjitori, c-ar fi fost găsiţi în pădure, că aveau locuinţe subpământene. Dar ce nu s-a spus! Poate şi din cauza faptului că din privirile lui Jodin se prelingea uneori amintirea anasonului de sub pin şi-a plăcerilor sale trecute. Şi-atunci parcă toată lumea se moleşea, intrată în visătoriile unor sclavi. Într-un moment ca acesta, cineva a realizat că cei doi străini se topiseră în căldurile verii. Poate că fusese magie, poate că Jodin şi Jaluna învăţaseră ceva de la viaţă, iar când au prins un moment bun au şters-o pe rând, în timp ce noul stăpân tocmai plătea pentru ei. Au fost căutaţi, li s-a făcut descrierea în goarnele de prin foişoare. Arnăuţii au bătut pe la porţi.

În ciuda acestei energii risipite, cei doi n-au mai fost văzuţi pe la Bucureşti, din care motiv propun să trecem pe harta noastră spaţiul din faţa Hanului lui Manuc, numindu-l „Piaţa de unde au dispărut Jodin şi Jaluna”.  Şi să nu credeţi că născocesc! S-a vorbit mult despre dispariţia lor, crezându-se că s-au dizolvat sub răsuflările unui zeu. Unii pretindeau că i-ar fi văzut umbre roz, strecurate pe lângă ziduri, alţii jurau c-ar fi coborât în apele Dâmboviţei.

 N-are nicio importanţă că un an mai târziu aveau să fie făcuţi cadou în Moldova, socotiţi „netoţi” si lipsiţi de utilitate pentru domnie. Nici ce-au mai făcut odată intraţi în casele boierului Carp. Nimeni n-are chef de un deznodământ atât de banal, de-un final ferm. Pentru bucureşteanul adevărat, Jodin şi Jaluna au rămas doi străini, vrăjitori şi ciudaţi, cu loc rezervat pe harta întâmplărilor rare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite