Islamizarea Europei

Strategiile de integrare etno-rasială şi confesională au falimentat pe continentul european. Multiculturalismul s-a dovedit a fi un mit utopic periculos, care a provocat izolarea şi înstrăinarea comunităţilor identitare, nu apropierea lor. Merkel, Cameron şi Sarkozy au fost nevoiţi să recunoască acest fapt. Dar care sunt consecinţele?

Principala consecinţă constă în „schimbarea la faţă a Europei“, în plan demografic şi identitar – proces care cuprinde aproape toate ţările continentului. Prima în această listă este Franţa, care a devenit una dintre ţările cele mai afectate de fluxul migraţionist. Charles De Gaulle prevăzuse pericolul imigrării masive a arabilor din fostele colonii, care nu se vor asimila, ci vor disloca populaţia franceză băştinaşă: „Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci?“ [1]. Cuvintele lui au fost premonitorii. Încă în 1974, unul dintre liderii Algeriei post-coloniale, Houari Boumedienne, ideolog al arabizării, declarase de la tribuna ONU: „Nu e departe acea zi, când milioane de oameni vor părăsi emisfera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca cuceritori. Arma lor vor fi copiii. Uterul femeilor noastre este arma victoriei noastre“ [2].

Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi!

Într-adevăr, numai din Algeria, imediat după încheierea războiului de independenţă, în 1962, au imigrat peste 300.000 de cetăţeni francezi de diferite etnii şi rase. Aceştia au iniţiat procesul de construcţie în Franţa a unei „micronaţiuni“, constituită din descendenţi ai imigranţilor din Africa de Nord, la care nu au dispărut, ci au fost cultivate pe teren nou tradiţiile „tribalismului“ specific societăţilor în dezvoltare. Climatul politic care a favorizat multiculturalismul a permis ca oricine se statorniceşte cu traiul în Franţa, arabi, armeni, chinezi, africani, ruşi etc., să se considere „cetăţeni francezi“, cu dreptul de a-şi păstra identitatea etnică originară şi religia, la fel şi copiii lor. Totodată, natalitatea francezilor nativi, ca şi a nativilor din alte state europene, a început să înregistreze un declin vizibil, devenind inferioară natalităţii nou-veniţilor. În consecinţă, în anul 2010, circa 30% dintre copiii sub 20 de ani din Franţa erau musulmani (de diferite etnii). În Paris şi Marseille procentajul copiilor musulmani e de 45%. În sudul Franţei sunt deja mai multe moschei decât biserici creştine  [3]. Potrivit altor date statistice colectate în 2010, nou-născuţii de origine africană ar reprezenta cel puţin 54% din numărul total al nou-născuţilor din Paris  [4].

Despre cât de pestriţă devine Franţa în plan etno-rasial ne permite să ne facem o închipuire selecţionata naţională la fotbal, în care o bună parte dintre sportivi sunt de culoare. În 2011 se iscase un scandal imens în fotbalul francez, după ce s-a aflat că federaţia franceză de fotbal lucrează la un proiect care ar limita numărul jucătorilor de culoare încă de la nivel juvenil. Iniţiativa a fost dur criticată şi practic abandonată [5]. Factorul demografic impunător a permis crearea în Franţa a unui lobby politic influent, care să protejeze drepturile minorităţilor. Suporterii islamizării îşi revendică în mod intransigent drepturile, iar francezii se îngrijorează la modul cel mai serios cu privire la constituirea unei „societăţi paralele musulmane“. Cu o populaţie musulmană de peste 6.5 milioane şi în continuă creştere, Franţa pare a fi ţara europeană cu cele mai înalte tempouri ale islamizării [6]. La modul practic, dacă e să abordăm lucrurile obiectiv şi pornind de la prognozele sociologice, francezii riscă să dispară ca naţiune monorasială şi creştină în câteva decenii, fiind înglobaţi în amalgamul de rase şi etnii care devin tot mai numeroase ca reprezentanţă. Unele măsuri de securizare etnică, foarte timide şi acestea, par a fi deja întârziate.

Nu e departe acea zi, când milioane de oameni vor părăsi emisfera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca cuceritori. Arma lor vor fi copiii. Uterul femeilor noastre este arma victoriei noastre.

În Belgia, afluxul de africani din fosta colonie Congo fusese iniţial perceput ca o apariţie exotică şi absolut tolerabilă pe uliţele Bruxelles-ului. Imigranţii erau dornici să se integreze rapid, iar numărul lor era infim. O dată cu intensificarea fluxului de imigranţi însă, din cauza foametei şi a războaielor civile pe continentul negru, prezenţa africanilor în Belgia a început să se facă tot mai simţită; au venit cu zecile de mii şi din Rwanda, Senegal, Burundi, Marocco, Turcia, marea majoritate musulmani. Datele sociologice sunt deja de aşa natură, încât în 2011, Bruxelles-ul a primit titulatura de „Capitală a Eurabiei“. Iar potrivit datelor statistice din 2013, 75,6% din populaţia Bruxelles-ului se trage direct din imigranţi [7]. Sociologul Felice Dassetto, care a studiat în profunzime evoluţia proceselor demografice din această ţară, prognozează că musulmanii ar putea deveni majoritari în Belgia către anul 2030 [8]. Prognozele lui Dassetto nu sunt foarte exagerate, fiindcă, într-adevăr, o dată cu schimbările rasiale, intervin şi influenţele religioase, dat fiind faptul că o bună parte dintre imigranţi sunt adepţi ai Islamului, dar şi mulţi belgieni se convertesc la Islam. Potrivit datelor sociologice din 2010, 50% dintre nou-născuţi în Belgia erau musulmani [9].

Există deja cereri din partea unor organizaţii musulmane radicale, precum Liga Arabă Europeană (Arab European League), ca limba arabă să fie recunoscută drept limbă de stat în Belgia (alături de franceză şi flamandă), Islamul să devină religie oficială, să existe cote pentru tinerii musulmani în instituţiile de învăţământ şi să se renunţe la politica integraţionistă faţă de imigranţii musulmani, adică să fie permisă enclavizarea acestora [10]. Se discută la modul serios şi tot mai frecvent scenariul transformării Beligiei într-un stat islamic [11]. Este cât se poate de evident că aceste două ţări, Franţa şi Belgia, trec astăzi printr-un proces de metamorfoze identitare neaşteptat de dramatice şi accelerate. Cum vor evolua lucrurile de acum încolo, cum se vor construi relaţiile dintre grupuri, nu poate şti nimeni cu siguranţă. Cert este că aceste ţări nu vor mai fi cum au fost sub aspect identitar. Iar istoria ne învaţă că transformările identitare importante au fost adeseori însoţite de tulburări sociale.

(Va urma). 

Surse bibliografice:

1.    Un „pojar“ mortal sau pericolul musulman in Europa // de Neagu Djuvara. FrontPress. 24.01.2013
2.    Что ждет исламизированную Молдову. Перенимаем европейский опыт? //
Март 2011 года
3.    Germany Will Become Islamic State, Says Chancellor Merkel // by Paul Williams, PhD. September 22, 2010
4.    France’s Racial Birth Statistics: It’s Worse Than Reported// Mon 21 Jun, 2010
5.    Scandal în Franţa! Blanc nu vrea negri la loturile naţionale // 30 Aprilie 2011
6.    The Islamization of France in 2012 // by Soeren Kern. Gatestone Institute. January 2, 2013
7.    Ultra-métissée, Bruxelles peine à gérer sa diversitéarticle bloqué // Ricardo Gutiérrez. Lesoir.be. 7 mai 2013
8.    Brussels: The New Capital of Eurabia // by Soeren Kern. Gatestone Institute. November 22, 2011
9.    Germany Will Become Islamic State, Says Chancellor Merkel // by Paul Williams, PhD. September 22, 2010
10.  Бельгийский халифат // Эльмар ГУСЕЙНОВ, Париж. 2 февраля 2003
11.  „Belgium Will Become an Islamic State“ // by Soeren Kern. Gatestone Institute. November 9, 2012
 

 Disclaimer:

Articolele pe care le postez pe blogul de pe Adevarul reflectă viziunea mea asupra fenomenelor demografice şi identitare care se produc în lume la începutul acestui secol. Eu anticipez recrudescenţa ultranaţionalismelor, a xenofobiei şi animozităţii rasiale în numeroase ţări şi regiuni de pe glob, din cauza incapacităţii de adaptare a diverselor grupuri identitare la o convieţuire paşnică comună.

Prin exemplele, datele şi concluziile pe care le aduc, încerc să arăt că înclinaţia arhaică de divizare a oamenilor în „noi” vs „ei” încă mai sălăşluieşte în mintea omului contemporan. În interiorul lor, la nivel instinctual, societăţile de azi sunt la fel de rasiste, etniciste şi xenofobe ca şi cele preistorice. Suntem agresivi prin natura noastră lăuntrică, mai ales faţă de alţii, pe care îi considerăm „străini”. Aşa înţeleg eu lucrurile, ca etolog. Şi aşa le voi prezenta în articolele mele, cu probe statistice şi date ştiinţifice de rigoare.

Cu toate că nouă ne displace, oamenii continuă să se divizeze în rase, etnii şi religii şi să se discrimineze pe aceste criterii. În interiorul marilor naţiuni însăşi se prevăd fermentaţii identitatre şi secesioniste. Consider că este util să vedem cum creşte temperatura animozităţilor identitare, care sunt declanşatorii acestor animozităţi, ce impact real au migraţiile, ca să putem anticipa unele conflicte identitare, inclusiv din Europa, sau poate chiar să ne învăţăm să fim mai precauţi la modul în care apelăm la retorica identitară în spaţiul politic şi social.