ISLAMABAD, ULTIMA ȘANSĂ — Negocierile de pace SUA-Iran: între speranță fragilă și jocuri de putere

Sâmbătă, 11 aprilie 2026. Într-un hotel din Islamabad, sub ochii unui Pakistan care abia respiră, delegații americani și iranieni se așază la aceeași masă pentru prima oară după săptămâni de bombardamente, mine navale și retorică incendiară. Lumea privește. Piețele financiare privesc. Și totuși, nimeni nu pare convins că ceea ce urmează va fi pace.

Un armistițiu fără hârtie

Primul semn că aceste negocieri sunt construite pe nisip este chiar natura armistițiului care le-a precedat. Acordul de încetare a focului anunțat marți, 8 aprilie, nu există ca document public semnat de ambele părți. Nu există clauze verificabile, nu există mecanism de monitorizare și nu există o definiție comună a ceea ce acoperă — sau nu acoperă — această înțelegere. Iranul susține că armistițiul include Libanul. SUA și Israelul spun că nu. Hezbollah lansează drone. Israelul ripostează cu lovituri aeriene. Și în tot acest timp, negociatorii se urcă în avioane spre Pakistan ca și cum pacea ar fi deja pe jumătate câștigată. Această ambiguitate nu este accidentală. Ea este, de fapt, principalul instrument de negociere al Teheranului.

Iranul joacă pe mai multe fronturi

Mohammad Bagher Ghalibaf, vorbind la aeroportul din Islamabad chiar înaintea negocierilor, a rezumat în câteva cuvinte filosofia delegației iraniene: „Avem bunăvoință, dar nu avem încredere." O formulă elegant construită, care nu angajează la nimic și lasă toate ușile deschise. Cu o zi înainte, același Ghalibaf postase pe X că negocierile nu pot începe până când nu sunt eliberate „activele blocate" ale Iranului și până când nu intră în vigoare un armistițiu în Liban — două condiții pe care niciun document cunoscut publicului nu le menționează ca parte a acordului inițial. Parlamentul iranian pregătea, între timp, un proiect de lege prin care ar urma să impună taxe de tranzit în Strâmtoarea Hormuz și să interzică trecerea navelor „ostile" — un termen suficient de vag pentru a include aproape orice navă incomodă. Mesajul este limpede: chiar dacă se ajunge la un acord, Iranul vrea să păstreze pârghia economică a controlului asupra strâmtorii. Militarii iranieni au semnalat vineri că vor menține controlul asupra acestui pasaj, Strâmtoarea Ormuz, declarând într-un comunicat difuzat de presa de stat iraniană că nu vor „renunța în niciun fel la drepturile noastre legitime."

America vine tare, dar cu fisuri

De cealaltă parte, delegația americană este impresionantă ca listă de nume — JD Vance, Steve Witkoff, Jared Kushner, reprezentanți ai Pentagonului, ai Consiliului de Securitate Națională și ai Departamentului de Stat. Dar greutatea delegației nu ascunde o tensiune fundamentală: Trump și Netanyahu nu sunt pe aceeași lungime de undă. Trump vrea o ieșire rapidă. Războiul costă economic, costă politic, iar alegerile de la jumătatea mandatului se apropie. Netanyahu, în schimb, spune că obiectivele Israelului în Liban nu au fost atinse și continuă loviturile aeriene, inclusiv după anunțarea armistițiului — 357 de morți doar miercuri, conform Ministerului Sănătății din Liban. Această fractură în tabăra occidentală este un cadou pentru negociatorii iranieni. Atâta timp cât Israelul bombardează Libanul, Teheranul poate prezenta SUA drept un actor care nu-și controlează aliații — și, prin urmare, unul față de care „nu poți avea încredere."

Strâmtoarea, cartea care nu poate fi aruncată

Miza cea mai concretă a acestor negocieri rămâne Strâmtoarea Hormuz. Vineri, doar două nave au traversat-o — cel mai mic număr de la anunțarea armistițiului. Sute de petroliere așteaptă de o parte și de cealaltă, blocând fluxul de petrol care alimentează Europa și Asia. Situația are însă o ironie amară: Iranul nu poate redeschide strâmtoarea chiar dacă și-ar dori, pentru că nu știe unde se află toate minele pe care le-a plantat. Această incapacitate tehnică devine, paradoxal, o sursă suplimentară de tensiune diplomatică, deoarece Washingtonul o interpretează drept rea-voință deliberată. Europa simte deja presiunea. Asociația aeroporturilor europene a avertizat că rezervele de kerosen se pot epuiza dacă situația nu se rezolvă rapid. Irlanda a chemat armata să deblocheze drumurile blocate de protestatari furioși din cauza prețurilor la combustibil. Spania cere suspendarea acordului de asociere al UE cu Israelul.

Ce se poate obține, realist, la Islamabad?

Așteptările maximaliste — un tratat de pace complet, retragerea Iranului din Liban, redeschiderea imediată a Hormuzului — sunt nerealizabile în acest weekend. Ceea ce este posibil este mai modest și mai fragil: un acord de principiu asupra unui cadru de negociere, un angajament vag de de-escaladare și, poate, o înghețare temporară a ostilităților în Liban. Dar chiar și acest scenariu minim depinde de o variabilă pe care nimeni nu o controlează: Netanyahu. Atâta timp cât Israelul continuă să bombardeze sudul Libanului, Iranul are justificarea perfectă pentru a declara că SUA nu respectă termenii acordului — și pentru a pleca de la masă.

Concluzie: pacea se face când toți pierd suficient

Există un principiu nescris în diplomație: negocierile serioase încep atunci când toate părțile au pierdut suficient pentru a dori cu adevărat să oprească. Iranul — cu infrastructura devastată, economia în ruine și 1.700 de civili morți — a pierdut mult. America a pierdut 13 militari și o cantitate semnificativă de credibilitate internațională. Libanul a pierdut aproape totul. Islamabadul nu va aduce pacea sâmbătă. Dar dacă negociatorii sunt înțelepți, poate va pune primul stâlp al unui proces care să ducă, în cele din urmă, la ea. Problema este că înțelepciunea este întotdeauna cel mai rar resurs în timp de război.

Finalul de joc în Strâmtoare?

Când negociatorii americani și iranieni se vor așeza la masa din Islamabad, una dintre cele mai spinoase probleme va fi Strâmtoarea Hormuz. Analistul Bloomberg Javier Blas crede că există o cale de ieșire — dar ea presupune ca ambele părți să poată declara victorie acasă, chiar dacă, în realitate, fac concesii. Modelul pe care îl propune Blas nu este nou. Bosforul și strâmtorile daneze funcționează de decenii pe un principiu similar: libertatea de navigație este garantată, dar statele riverane au anumite drepturi de control. Aplicat la Hormuz, acest cadru ar permite Iranului să impună taxe — redenumite convenabil „servicii de pilotaj" sau „taxe antipoluare" — fără ca Washingtonul să fie nevoit să recunoască oficial că a cedat teren. O victorie de imagine pentru Teheran, cu impact economic limitat în practică, mai ales dacă navele comerciale ar alege să tranziteze apele controlate de Oman. Dar Blas subliniază ceva mai profund: prin acest război, Iranul a descoperit o armă strategică pe care nu știa că o are. Controlul asupra Hormuzului s-a dovedit a fi o formă de descurajare comparabilă, ca efect psihologic, cu arsenalul nuclear — o pârghie de presiune asupra întregii economii globale, niciodată testată până acum la această intensitate. Paradoxul este că această pârghie are termen de valabilitate. Pe măsură ce statele arabe din Golf accelerează investițiile în conducte terestre care ocolesc strâmtoarea, dependența lumii de acest coridor maritim va scădea. Iranul știe asta. Tocmai de aceea, miza negocierilor de la Islamabad este și una de timp: Teheranul vrea să valorifice această influență înainte ca ea să se erodeze singură.