Ipoteza domnului Papahagi. PNL şi Ludovic Orban după Congres

Foto Facebook

Situaţia reală a domnului Ludovic Orban în partid a fost demonstrată nu atât de înfrângerea sa lejeră în disputa pentru nominalizarea ministrului de Finanţe, cât de atacurile lansate de preşedintele PNL la adresa propriului premier şi, mult mai important, deocamdată cu jumătate de gură, la adresa preşedintelui Iohannis.

E o schimbare de strategie dramatică pentru domnul Orban, care a avut grijă constant să nu fie considerat un sabotor din interior al PNL şi să sugereze cumva – împotriva unei senzaţii larg răspândite – că e măcar acceptat de Cotroceni, chiar dacă nu neapărat în graţiile preşedintelui. La comunicatorii online ai lui Ludovic, atacurile agresive la adresa lui Cîţu şi mârâielile la adresa lui Iohannis au început de o lună-două. La fel şi pe grupurile interne ale partidului: orice articol defavorabil la adresa premierului, fie şi venit dinspre PSD, este preluat cu jubilaţii. Dar Ludovic a fost întotdeauna atent, până deunăzi, să nu fie implicat direct.

Mă număr printre cei care cred că nu domnul Orban a scos pe piaţă dosarul „O noapte de pomină în Iowa”. Bănuiesc că îl avea, bănuiesc că l-a arătat unora şi altora (făcându-l astfel notoriu), dar senzaţia mea e că îl păstra pentru zilele premergătoare Congresului, când tabara adversă ar fi fost destabilizată de apariţia sa şi când putea hrăni senzaţia că Florin Cîţu va fi îndepărtat. Aşa, lovitura a venit prea devreme, a permis echipei Cîţu să se recompună şi, esenţial, i-a dat timp preşedintelui Iohannis să arate public că nu se dezice de premier.

Rezistenţa lui Cîţu explică schimbarea semnificativă de mesaj a lui Ludovic Orban în câteva zile – de la versiunea defensivă şi prudentă de la Digi24 la cea proactiv-ostilă de la Realitatea. În mod total neaşteptat, Ludovic a declanaşat războiul total pentru apărarea poziţiei de preşedinte – un război de gherilă şi rezistenţă care, ca orice operaţiune similară, riscă să facă partidul praf şi să producă o ruptură decisivă după Congres, pentru că rănile vor fi greu de închis. Şi asta fără un sens anume, pentru că raportul de forţe de 70%-30% e cunoscut, probat prin numirea lui Vîlceanu şi imposibil de răsturnat.

De ce face Ludovic Orban asta? E orgoliu sau strategie? Încearcă să genereze, prin acutizarea conflictului şi prin PNŢCD-izarea PNL, un trend atât de negativ încât rezultatele electorale din 2024 să fie proaste şă să-l transforme în salvator? (Şi în 2016, la legislative, partidul era atacat, în mod bizar, din interior). În urmă cu câteva săptămâni, distinsul profesor Adrian Papahagi propunea o altă ipoteză interesantă: „M-aş bucura – spunea profesorul Papahagi – ca PNL să se rupă de genialul Preşedinte Iohannis. Să-l lase să implementeze cu Ioniţă, Tapalagă, Mîndruţă, Andrei Caramitru, Raeţchi, Cioloş, Barna şi alte tonomate sexomarxiste de centru-dreapta-stânga postmodern gloriosul program „România educată sexual” – adevărata prioritate a naţiunii. Iohannis a avut două mari merite, pentru care şi cei care îl dispreţuiesc au fost nevoiţi să-l voteze: nu era Ponta, şi nici Dăncilă. Ce-i drept că oricare din portarii de la Facultatea noastră îndeplinea cu brio aceste condiţii.” („Adrian Papahagi: M-aş bucura ca PNL să se rupă de genialul Preşedinte Iohannis şi să-l lase să implementeze gloriosul program „România educată sexual” – adevărata prioritate a naţiunii”, r3media.ro)

Oricât de tentantă ar fi o clarificare ideologică de asemenea proporţii pe scena politică românească, ea este imposibilă. Florin Cîţu va rămâne lângă preşedintele Iohannis după câştigarea Congresului din septembrie şi mi se pare de neconceput ca Ludovic să părăsească partidul pentru o alianţă cu gruparea conservatoare coordonată de Traian Băsescu (care îi spune lui Ludovic, cu drag, Sică Mandolină, în vreme ce e numit de acesta „un produs al regimului securisto-comunist” – dar, vorba lui Becali, nu s-au înjurat). În al doilea rând, cu tot respectul pentru rafinamentul intelectual al conservatorilor cu CV, eficienţa lor electorală a fost constant scăzută. Ortodoxismul putinist AUR s-a dovedit mai vivace decât creştinismul academic (post-)băsist la ultimele alegeri – şi această tendinţă pare să se acutizeze. În al treilea rând, Ludovic Orban nu conduce o grupare conservatoare în PNL; conduce un grup de loiali personali; atât conservatorii cât şi progresiştii ideologici din PNL l-au părăsit. Este imposibil ca gruparea conservatoare să plece de lângă preşedintele Iohannis, aşa cum crede distinsul profesor Papahagi, pentru că 80% din PNL-ul pro-Cîţu, pro-Iohannis şi anti-Orban este conservator. Singurul lucru pe care Florin Cîţu a trebuit să îl facă, pentru a echilibra situaţia ideologică, a fost să aducă lângă el, fie şi pentru demonstraţiune, un progresist asumat precum Mara Mareş – sugerând în acest mod, măcar pentru a se cordona cu Cotroceniul progresist, că va conduce un PNL bazat pe platforme în echilibru, eliminind excesele ambelor tabere – nu că va epura toţi militanţii anti-CpF, cum a făcut Orban.   

În mod normal, după ce preşedintele Iohannis a transmis semnalul susţinerii premierului Cîţu şi după ce echipa Cîţu şi-a probat majoritatea la votul pentru nominalizarea lui Dan Vîlceanu la Finanţe, Ludovic Orban ar trebui să-şi oprească ofensiva la adresa Palatelor Victoria şi Cotroceni. Ea nu înseamnă decât o lună în plus de erodare pentru PNL şi nu schimbă raportul de forţe de la Congres. Şi e greu de crezut că un conflict care se agravează în spirală vreme de încă 5-6 săptămâni va mai putea fi alinat sau conciliat vreodată. Ludovic îşi poate păstra un rol important şi respectat în partid, fără să ardă toate punţile şi fără să se bosumfle pe toată lumea, precum Tăriceanu.