Întruchipări meridionale

În spatele crucilor din marmură, sub terasele colinei, se întinde regatul mării. 

Întruchipări meridionale

În spatele crucilor din marmură, sub terasele colinei, se întinde regatul mării. Privirea parcurge arcul golfului Garavan, între Cap-Martin și Italia, stăruind asupra liniilor baroce ale turnului bazilicii Sfântul Arhanghel Mihail. Dinspre plajele asediate de turiști și șoseaua ce îmbrățișează faleza străbate freamătul vieții și pare să facă popas în mijlocul acestui belvedere ce tulbură imaginația. Rânduite într-o simfonie arhitecturală, cavourile elegante își poartă istoria, asemenea unei arhive de familie, alături de șarmul trist al alegoriilor.

Copil al Rivierei Franceze, Menton este faimos și pentru acest loc devenit al odihnei eterne atât pentru localnici, cât și pentru vizitatorii și exilații care au ales blândețea climei mediteraneene și calmul social, pe parcursul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cumpărat în 1807 de municipalitate, terenul cimitirului se află pe locul în care s-au înălțat ruinele castelului medieval, realitate care a dat naștere numelui său: Cimetière du Vieux-Château. Potrivit textului de prezentare afișat la intrare, aici sunt înhumate mai multe personalități, printre care istoricul britanic John Richard Green (1837 – 1883), arhitectul danez Hans-Georg Tersling (1857 – 1920), prințul Piotr Trubețkoi (1822 – 1892), precum și William Webb Ellis (1806 – 1872), inventatorul rugby-ului. Cele mai vechi inscripții funerare vizibile datează de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Până în 1860, Menton a făcut parte din Regatul Sardiniei, realitate care se reflectă în numele scrise pe numeroase cripte și cavouri – Fornari, Molinari, Massa, Ferrerio, Navoni. Însă melanjul etnic, expresie a spiritului cosmopolit al unui oraș odinioară celebru și dorit de nobili și aristocrați, este una dintre trăsăturile acestui cimitir. Sectorul protestant și capela ortodoxă rusă ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea alcătuiesc o imagine a acestei întâlniri dispuse de capriciile destinului. Istoria locală consemnează preferința pe care numeroși aristocrați ruși au manifestat-o pentru Menton. În sectorul în care se află înhumate câteva familii de ruși albi se remarcă și mormintele unor personalități care au imigrat în Franța decenii mai târziu, printre ele remarcându-se cripta compozitorului Andrei Volkonski (1933–2008).

Monumentul cel mai sesizant este, fără îndoială, cel al prințesei poloneze Janina z Jełowickich Lewandowska. Sperând, asemenea multor altor europeni, în vindecarea tuberculozei pulmonare, cu ajutorul climei indulgente a Menton-ului, Lewandowska avea să moară în acest oraș, la 27 de ani, în 1912. Deasupra locului de veci se află o sculptură reprezentând un sarcofag al cărui capac deschis creează  iluzia unei izbucniri neașteptate. Din el se înalță – tandră alegorie a vieții ce învinge moartea – statuia unei tinere ale cărei mâini împreunate ca într-o rugăciune laică imprimă imaginii o infinită candoare. Realizată de italianul Donato Barcaglia (1849 – 1930), această sculptură neoromantică primește mângâierea culorilor Mediteranei și răspândește murmurul speranței. Sublima sa impetuozitate și vastitatea senină a priveliștii ce se întinde în spatele său par să fi exorcizat moartea.

Un decret ce reglementa situația cimitirelor, promulgat de Napoleon, în 1804, prevedea ca ele să ocupe, cu precădere, „terenurile cele mai înalte și orientate spre nord”. Dincolo de prima condiție, pe care o îndeplinește, colina ce veghează golful Garavan pătrunde în miezul imaginației, deschizând calea reflecției mai mult decât un cimitir urban a cărui proximitate o reprezintă banalitatea locuințelor sau a străzilor. Triumful luminii meridionale copleșește spațiul și îl umple de o binefăcătoare confuzie. Dacă acest ultim loc (sau cel dintâi?) își desfășoară mantia serenității și dacă cel care își pierde pașii pe aleile sale suspendate deasupra valurilor se lasă cuprins de duhul său este pentru că aici viața îndrăznește să se exprime.

Vizitând colina în epoca în care monumentele funerare nu fuseseră încă amenajate, Flaubert scria: „Ce minunat cimitir privind spre marea veșnic tânără! Nicio cruce, niciun mormânt! Iarba este înaltă și verde; doar niște line unduiri fac câmpurile morților să semene cu câmpuri de grâu cosite. Ce încolțește aici, cu adevărat? Dospește oare sufletul pentru a crește din nou, într-un alt răstimp, în chip de noi miresme, în vreme ce vechiul său înveliș cade pradă putreziciunii?” (trad. mea)

Notate în Jurnal de călătorie: călătorie în Italia și Elveția – aprilie-mai 1845, reflecțiile scriitorului redau profunda melancolie în fața acestui laborator al sufletului fremătând într-o nouă căutare. Mintea poate, de asemenea, imagina zvonul mării, atunci și mereu, înainte de a cuprinde conturul bazilicii ce veghează, cu un aer aproape mitic, fizionomia italiană a orașului. În vechiul port, bărcile adunate ca într-o constelație ordonată alcătuiesc un personaj învăluit în desfătare... Alături, plajele și torpoarea celor care le gustă deliciile par să trimită, printr-un sol eteric, seva fericitei nepăsări. Pe ruinele bătrânului castel, într-un romantic palimpsest neatins de tenebre, tenacitatea vieții se hrănește din libertatea indicibilă a mării.

______________

Note bibliografice:

https://www.menton.fr/Le-cimetiere-du-vieux-chateau.html

https://dossiersinventaire.maregionsud.fr/dossier/IA06002726