Întâlnirile Internaţionale de la Cluj la a treia ediţie

Ajunse, în primele zile ale lui octombrie 2013, la ediţia a treia, Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, manifestare de cultură teatrală iniţiată de Teatrul Naţional „Lucian Blaga”şi de directorul acestuia, regizorul Mihai Măniuţiu (aceiaşi cărora le datorăm mai vechile Colocvii ale criticii) şi-au dovedit viabilitatea, dobândind acum un plus de consistenţă şi un impact cultural superior.

Chiar aşa: mai poartă sau nu mai poartă instituţia în cauză - Teatrul Naţional „Lucian Blaga”- numele marelui poet, un nume pe care şi l-a asumat întotdeauna cu discreţie?

Anul acesta organizatorii Întâlnirilor... s-au gândit să îl omagieze, prin spectacole, dezbateri şi lansări de carte, pe marele teatrolog George Banu care, în iunie 2013, a împlinit 70 de ani. Fireşte, în decizie locul primordial l-au deţinut valoarea, importanţa covârşitoare ale lui George Banu în peisajul teatrologic european al ultimilor 45 de ani. O valoare ce a căpătat substanţă şi a ajuns să îşi sporească proeminenţă cu fiecare nouă carte purtând semnătura sărbătoritului, cu fiecare prezenţă a domniei-sale la un colocviu ori un festival de teatru. O carte precum Călătoriile sau orizontul teatrului- Omagiu lui George Banu, apărută mai întâi în limba franceză la editura Alternatives théâtrales, mai apoi şi în româneşte la editura Nemira, lansată în România în vară, la a XX a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, a marcat una dintre calităţile esenţiale ale criticului aniversat. Ceea ce, cu nedezminţitu-i umor, George Banu a numit motricitatea lui teatrală. Adică dorinţa teatrologului de a fi mereu în mişcare, de a căuta consecvent şi cu folos acele locuri în care se face teatru, în care e posibil să se ivească evenimente. Fapt generat dar şi parafat de convingerea că teatrul e mereu în altă parte şi că rostul criticului e acela de a-l descoperi.

A mai contat, cred, în decizie relaţia creatoare personală sau, poate mai bine spus, intens personalizată ce îl leagă pe George Banu de Mihai Măniuţiu. Să ne amintim, bunăoară, că lui Mihai Măniuţiu îi revine meritul de a-l fi readus pe George Banu la condiţia de actor, condiţie de tinereţe, din vremea studenţiei, fapt împlinit prin punerea în scenă a Uitării, spectacol înfăptuit la Naţionalul clujean în 2003. Şi că tot lui Măniuţiu i se datorează punerea în scenă a Odihnei la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte, spectacol pe care am avut şansa de a-l vedea cu ocazia ediţiei din anul 2008 a Festivalului Naţional de Teatru. Da, a fost cu adevărat o şansă  deoarece, din pricina atacului venit din partea a ceea ce Marin Preda numea spiritul primar agresiv, atac şi azi dezonorant pentru feluritele foruri decizionale din Târgovişte, spectacolul cu pricina a avut o viaţă nedrept de scurtă.

În 2013, managerul Mihai Măniuţiu a avut iniţiativa de a asocia şi Teatrul Maghiar de Stat la împlinirea Întâlnirilor. De ce a făcut-o? Probabil fiindcă s-a gândit că un mare critic, aşa cum este George Banu, nu poate fi sărbătorit decât, în primul rând, prin spectacole mari, numai prin spectacole valoaroase. Aşa se face că Naţionalul clujean a adus la masa sărbătorii trei premiere- Ce nemaipomenită aiureală!, spectacol regizat de Silviu Purcărete, Trilogia Aureliu Manea, concepută şi înscenată de Tompa Gábor şi Sânziana şi Pepelea, regizată de Alexandru Dabija- în vreme ce Teatrul Maghiar de Stat ne-a invitat la o premieră, cea cu Plugarul şi moartea, a cărei regie e semnată de Mihai Măniuţiu, dar şi la două spectacole ceva mai vechi, împliniri verificate prin timp. E vorba despre Leonce şi Lena şi Născut pentru niciodată, ambele gândite regizoral de Tompa Gábor.

Purcărete,Tompa, Dabija, Măniuţiu sunt azi nume cu valoare confirmată ale teatrului românesc şi internaţional, personalităţi preţuite şi promovate de George Banu. Colegi de generaţie, formaţi în principal în anii ’80, când prin spectacole de mâna întâi au refuzat nivelarea, aplatizarea sălbatec dorită de dictatura comunistă aflată în faza finală a demenţei, regizori care, după 1989, siliţi de realitatea dovedit stimulantă că din ipostaza de tineri regizori au sărit dintr-o dată, pe neaşteptate, la condiţia de maeştrii. Unii dintre ei şi-au schimbat radical stilul, s-au reinventat de-a binelea ( cel mai pregnant este în acest sens cazul lui Silviu Purcărete), ceilalţi şi-au intensificat căutările pe traiecte cunoscute, dar îmbogăţite, confirmând caracterul eminamente reflexiv şi necondiţionat creativ al teatrului.

I-am regăsit pe toţi patru în bună, în excelentă formă artistică graţie premierelor oferite de festivalul clujean. Silviu Purcărete s-a redovedit acelaşi inventiv incurabil, acelaşi regizor ce îi farmecă pe actori, izbutind mai apoi să ne farmece şi pe noi, spectatorii, prin felul exploziv, cu vădite referinţe la celebrul mai 1968 francez, în care a montat Ce formidable bordel! Tompa Gábor şi-a reconfirmat pasiunea căutării şi redescoperirii marilor profeţi ai teatrului modern, semnând o generoasă restituire culturală a trei piese scurte scrise prin anii ’70 de Aureliu Manea (Penelopa rămâne îngândurată, Repetiţia de teatru şi Zâna de la Răsărit), recent apărute şi în volum la Casa Cărţii de Ştiinţă. Alexandru Dabija a revenit încă o dată la vechile valori, la pasiunea lui pentru Alecsandri, la dragostea lui pentru poveşti, pentru umorul popular filtrat prin propriile şi nestăvilitele lui aptitudini ludice, totul concretizat într-un încântător spectacol cu “feeria naţională” Sânziana şi Pepelea. Spectacol de un comic îmbelşugat, mustos, câteodată, doar câteodată, cu buchet de must cam prea acru.  Cele trei producţii ale Naţionalului clujean  s-au bazat, în principal, pe “trupa tânără”, tot mai sigură, tot mai performantă, tot mai coerentă, tot mai predispusă spre succes. “Veteranii” Miriam Cuibus  şi Cornel Răileanu au făcut şi ei ceea ce francezii numesc belle figure. Mihai Măniuţiu,în spectacolul cu Plugarul şi moartea de la Teatrul Maghiar de Stat, a reconfigurat radical un text medieval, un fel de moralité din spaţiul german rămas de la Johannes von Tepl. Înscenată în formula de spectacol muzical, o formulă ce îl preocupă acum pe regizor, dar şi în aceea extrem contemporană de show de televiziune, partiturii nu i-a fost anulată în nici un chip condiţia de reflecţie gravă asupra vieţii şi a morţii, asupra antagonismului dar şi a complementarităţii lor, a revoltătorului  lor firesc.

Şi tot pentru ediţia din 2013 a Întâlnirilor…, Mihai Măniuţiu, în ipostază de manager, i-a mai invitat să i se asocieze demersului său pe colegii de la Muzeul de Artă din Cluj. Nu neapărat spre a fi întărit principiul că unde-s doi, unde-s trei puterea creşte, ci poate mai curând fiindcă artele plastice, pictura reprezintă o mare pasiune a imensei personalităţii teatrale sărbătorite. Pictura e mai mult decât un violon d’Ingres pentru George Banu. Aşa îl arată o superbă trilogie ce îi poartă semnătura. Am avut până acum volumul despre Spatele omului (apărut la Nemira), cel despre Cortină (apărut în 2012 la editura Humanitas). Întâlnirile clujene ne-au prilejuit bucuria lansării celui de-al treilea volum, Nocturne,  apărut ca şi precedentele, în excelente condiţii grafice. Sarcina editării şi-a asumat-o Nemira. La Polirom, în româneşte, şi la Koinonia, în limba maghiară, a apărut Iubire şi neiubire de teatru, iar la editura Curtea veche volumul omagial Aproape de scenă, George Banu – eseuri şi mărturii, coordonat de Iulian Boldea şi Ştefana Pop- Curşeu. Şi ele lansate în festival. Lor li s-a alăturat o carte cu totul specială. Se numeşte Cel ce vede glasul- Márti Sipos de vorbă cu András Visky  şi fost editată în româneşte (traducerea: Alexandru Skultéty) de Fundaţia Culturală “Camil Petrescu” şi revista Teatrul azi.

Două dezbateri- De ce teatrul azi?  şi Spectator şi critic: de la umbra scenei la mărturia paginii, la care au participat oameni de teatru francezi şi români, ar fi dat un plus de satisfacţie dacă ar fi permis şi un real dialog cu sala. Nu a fost să fie. Nu a vrut formula organizatorică, nu a vrut timpul.

 Proiecţii de filme (Vanya, 42-ème Rue  de Louis Malle, Călătorii în lumea teatrului-producţie TVR semnată de Sânziana Miloşoiu şi de Sandrino Gavriloaia), vernisaje, un recital de pian Georgiana Fodor şi un recital vocal susţinut de soprana Hélène Delavault, dar şi discuţiile private ale invitaţilor au completat impresionanta ofertă a Întâlnirilor  clujene.